Rock pentru România. Cealaltă cădere a comunismului

0
22

Andrei Partos 7 site
Articol de Vlad Odobescu, publicat pe blogul scrierimarunte.wordpress.com

Se putea purta geacă scurtă de piele în Bucureşti: meteorologii anunţaseră pentru ziua de 21 februarie 1990 o temperatură maximă de 15 grade Celsius, cer senin şi vînt slab. Majoritatea spectatorilor au venit totuşi în hainele gri de la Revoluţie şi de la cozile dinainte.
Încă nu se întunecase, înăuntru erupeau chitări, un şuvoi gri curgea spre Sala Polivalentă şi era cel mai viu peisaj cenuşiu care se poate închipui. Copiii Revoluţiei primeau în dar trei formaţii britanice de rock: Jesus Jones, Skin Games şi Crazyhead. Nu erau nici Pink Floyd, nici Rolling Stones, dar prea puţin mai conta: să fie străini şi să cînte.
„Multe alte formaţii au fost efectiv «geloase» pe cele care au fost luate în acest turneu de binefacere”, avea să scrie pe 24 februarie cotidianul „Tineretul Liber”, înainte de a face un rezumat al acelei paşnice ciocniri între civilizaţii. Articolul era împănat de critici la adresa unui public neştiutor de muzică, prea reticent. În aceeaşi mulţime, ziariştii britanici văzuseră doar extaz, electricitate, înălţare. În România era deja democraţie, deci putem presupune că toată lumea avea dreptate.

După două decenii în care Capitala României i-a primit pe cei de la Metallica, Iron Maiden sau AC/DC, am încercat să recompunem – din mărturii ale celor din culise, de pe scenă şi din public, din articole la cald şi înregistrări – fotografia primelor zile de rock în libertate. O altfel de întoarcere la inocenţă, cum ar veni. Turneul „British Rock for Romania”, organizat de British Council cu ajutorul Biroului de Turism pentru Tineret (BTT) şi al Societăţii Muzicale „Metronom”, a inclus oraşele Timişoara (19 februarie), Bucureşti (21 şi 22 februarie) şi Braşov (23 februarie). Alături de britanici au fost Compact B, Holograf, Iris şi solista Păuniţa Ionescu. Patru zile de rock pentru România.
Înainte de toate, a fost o întrebare pusă lui Andrei Partoş de către o jurnalistă de  la BBC, la jumătatea lui ianuarie 1990: „Ce-şi doresc tinerii din România?” Veri  la rînd, de la pupitrul Radio Vacanţa, Partoş împrăştiase muzică adevărată peste plaja din Costineşti şi văzuse cum nisipul dispare sub mii de cearşafuri, cum oamenii ascultă vrăjiţi. Pink Floyd, Jethro Tull, Black Sabath şi Phoenix, tot ce nu se auzea în altă parte. Cereai piesa şi ţi se dădea, aşa mergeau lucrurile. În afară de Costineşti şi de Pîrîul Rece – varianta montană a „insulei” -, existau audiţii în cluburi, casete şi discuri care circulau şi se înmulţeau. Rockerii români îşi tundeau părul sau îl fixau în clame, încropeau microfoane din strecurătoare de ceai, le aşezau în stative de perfuzii şi cîntau.
Prindea în special rockul greu, după cum avea să descopere Sankha Guha de la BBC 2, unul dintre corespondenţii ajunşi în România imediat după căderea regimului. „Tinerii români erau înnebuniţi după heavy rock sau metal. Îi venerau pe cei de la Iron Maiden”, îşi aminteşte jurnalistul britanic. Era în vremea în care prin arterele şi venele ţării curgea, în mod oficial, muzică uşoară.
Cei care nu s-au nimerit acolo
„Fenomenul rock exista. Exista frumos, exista poate mai viu decît vă puteţi voi imagina”, rezumă Andrei Partoş, care realizează acum emisiunea „Psihologul Muzical” la Radio România Actualităţi. „Noi aveam o viaţă paralelă cu cea impusă. Toţi băieţii pe care-i ştiu eu au fost la facultăţi, s-au dus la locul de muncă – era obligatoriu, nu puteai să stai fără job. Unii aveau părul lung, alţii aveau părul scurt, n-are importanţă: muzica era în tot ceea ce făceam noi. Noi nu ne propuneam altceva decît să evadăm şi-i ajutam şi pe alţii să evadeze.” Un lucru e clar, arată el: cine a vrut muzică bună a avut. „Ar minţi cine spune altceva. Nici măcar copiii de la ţară nu pot spune: «Aş fi vrut şi eu să ascult un Sabath sau un Zeppelin, dar n-am avut posibilitatea…» Nu, dom’le! (…) «Îţi place chestia asta? Vinde-ţi blugii, vinde-ţi tricoul, cumpără-ţi magnetofon, munceşte vara, scoate un ban, cumpără-ţi discuri, fă aia, fă aia şi vei trăi ca lumea!»”, l-ar îndemna Partoş pe doritorul de muzică din comunism, dacă l-ar mai avea azi în faţa ochilor.
 
Revoluţia n-a venit oricum. Era nevoie de o stare anume, iar muzica a închegat-o, crede realizatorul: „Sigur, o să zică cineva: «Bun, dar copiii ăia de 14 ani nu ascultau». Ăia nu, ei s-au nimerit acolo. Cei de 60 de ani, muncitori la IMGB, nici ăia nu ascultau, şi ăia s-au nimerit acolo. Dar atmosfera a fost creată de oamenii care nu s-au nimerit acolo, ci care gîndeau aşa. Ca dovadă că la televizor, unii dintre cei care au apărut au fost băieţi care au mai ascultat şi care trăiau în sfera asta.“ Un alt argument: scandarea „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e” era prelucrată după o piesă a formaţiei The Fans, fost imn al discotecilor din Costineşti. Pentru mulţi nu însemna nimic, pentru Andrei Partoş era esenţial.
Mai erau acolo, în sufletul pieţei, „Another Brick in the Wall” de la Pink Floyd, „I Want to Break Free” de la Queen; nu era nevoie să le fredoneze cineva. Venise vremea declaraţiilor cu mîna pe inimă, a descoperirilor, a îndemnurilor, era cazul ca muzica să explodeze. Într-o scrisoare trimisă pe adresa redacţiei „Tineretul Liber”, Claudiu E., elev în clasa a VIII-a şi „prezent în mai toate punctele fierbinţi” ale Revoluţiei din Capitală, sugera „înfiinţarea unor cluburi, discoteci (denumirea suportă modificări), în care tineri de vîrsta lui să se poată recrea, la modul civilizat, pe potriva vîrstei lor”. Atunci cînd jurnalista de la BBC l-a întrebat pe Andrei Partoş ce vor tinerii români, el a zis că vor concerte. „Eu speram la nume grele, ca orice copil. Că aveam minte de copil la vremea aia. Nici acum nu-s mult mai departe, dar atunci chiar aşa eram.” Restul lumii s-a autosesizat, telefoanele au început să zbîrnîie.
„Comparaţia cu valorile autohtone nu-şi găseşte rostul”
Era un chin să suni în România acelor zile, şi cam totul trebuia făcut prin telefon ori prin fax: cazare, deplasări, autorizaţii. Englezii au vrut să iasă totul ca la carte, aşa că au comandat cîteva mii de tricouri negre, imprimate pe ambele feţe cu steagul găurit al României şi cu numele formaţiilor participante. Acestea urmau să fie împărţite în mod gratuit spectatorilor. Odată depozitat la Universitas, pe Schitu Măgureanu, muntele de tricouri s-a topit. Fenomene ciudate au fost semnalate şi la graniţa de vest a României, atunci cînd au intrat camioanele cu echipamente. Şi de acolo au dispărut lucruri, dar britanicii nu se puteau supăra iremediabil pe nişte oameni care suferiseră atît.
Artiştii au ajuns la Timişoara cu avionul. Clăparul trupei Jesus Jones, Iain Baker, se declară „profund atins” de cele trăite: „Am fost în primul avion venit din Occident care a aterizat în Timişoara după Revoluţie. Era o dezordine totală: găuri de gloanţe în clădiri, pene de curent, echipamente vechi, nefuncţionale. Erau mulţi soldaţi; majoritatea arătau ameţiţi, ca şi cum nu erau chiar siguri în legătură cu ce se întîmplase cu ţara lor. Aveau însă multă speranţă în priviri.” Urma să vadă amestecul acesta de speranţă şi teamă mult mai aproape, în faţa scenei.
În Sala Olimpia din Timişoara, „British Rock for Romania” s-a suprapus, practic, cu spectacolul „Rock pentru Revoluţie”. Publicul voia ca trupele româneşti, britanice şi iugoslave să cînte laolaltă, un compromis inacceptabil pentru cei de la British Council. „Englezul nici nu voia să discute. Totul se petrecea în culise, în timp ce lumea fierbea în sală. Le zic: «Ăştia sparg uşa!» Pînă la urmă a fost un compromis: «Să intre o trupă sîrbească şi cu restul ne descurcăm.» A fost o tensiune uluitoare. Nici nu mai ştiu cum a ieşit seara aceea din punct de vedere muzical, pentru că eu eram tot timpul în lupte prin culise: cine vine, cine cîntă. Toată lumea era surescitată, şi din cauza asta era şi greu să zici cine intră primul, cine intră al doilea. Eu îmi făceam o listă, ăia se supărau: «Noi nu vrem după ăia!» Trebuia să te descurci. Era mai degrabă diplomaţie decît spectacol”, povesteşte Andrei Partoş, care a prezentat seria de spectacole. Numai la Bucureşti avea să o aibă alături pe Annie Nightingale, una dintre legendele BBC Radio.
Azi, şi cel mai inconştient organizator ar opri spectacolul. Mulţi tineri se urcaseră pe scheletul metalic de sub tavanul Sălii Olimpia. „Erau practic deasupra capetelor noastre, cam la 15-20 m înălţime. Niciodată nu mai văzusem aşa ceva. Riscul era maxim, orice căzătură ar fi fost fatală nu numai pentru cei în cauză, ci şi pentru cei peste care s-ar fi prăbuşit”, povesteşte Victor Spirache, care a transmis evenimentul pentru Radio Timişoara. Totul fierbea, iar Andrei Partoş trăia fiecare secundă cu senzaţia că în următoarea se va petrece o nenorocire: „Trebuia să fii foarte atent la ce spui la microfon, să nu se încaiere oamenii. Nu te puteai baza pe faptul că, dacă sare cineva la un artist şi-i smulge chitara din mînă, are cine să se bage. Existau echipe de ordine, dar le era frică să intervină.” Poliţiştii erau foşti miliţieni, iar mulţimea îi trata ca atare.
Ştefan Mardale a cîntat la „Rock pentru Revoluţie” cu trupa Foileton. Artiştii britanici erau primii străini pe care-i putea studia îndeaproape: în seara dinaintea concertului de la Timişoara, membrii trupelor au fost să vadă sala şi au rămas să-i asculte pe „omologii” români. „Aveau tot felul de walkie-talkies, din astea, păreau de pe altă lume. Şi deschişi, calzi. Prin comparaţie, zici că noi eram tot în garnizoană. Am remarcat că ăştia de la Jesus Jones şi mai mulţi din trupe – se vedea că erau muzicieni, erau îmbrăcaţi frumos – stăteau în stînga scenei; şi din toate trupele româneşti din acea seară, singura trupă pe care au aplaudat-o a fost Abra. Şi mie mi-au plăcut teribil.” Şi ziaristul de la „Tineretul Liber” avea să noteze, cu smerenie aproape: „Comparaţia cu valorile autohtone nu-şi găseşte rostul. De altfel, ţin să subliniez că ceea ce au cîntat englezii (…) depăşeşte cu mult muzica pe care o auzim în mod curent. Sînt orientări de avangardă generate de nivelul înalt al mişcării rock din Marea Britanie.” Interveneau, desigur, unele exagerări.
„Rockin’ in a Free World”, cu toată lumea pe scenă
Un strat gros de prejudecăţi se aşternuse şi în partea cealaltă, arată Andrei Partoş: „Îţi dai seama că pe ei i-a mirat că vorbim engleză, probabil şi că vorbim, în general. Mulţi au venit de curiozitate, nu pentru că au auzit ei că, vezi Doamne, România are nevoie de muzică. Stînd cu ei acolo, am văzut că erau impresionaţi de faptul că unii dintre noi ştiam mai multă muzică americană sau britanică decît ei: «Dom’le, nu ştii de cutare?» «N-am ascultat…» «Îţi recomand!»”
La acest set de diferenţe muzical-umane se adăuga prăpastia tehnică: se înălţau enorme coloane de amplificare, se prăvăleau efecte de lumini din altă lume. Şi mai era mixerul audio, pe care Victor Spirache îl poate descrie şi acum în amănunt: „540 de canale, patru metri lungime, plin de leduri, o bijuterie! N-am să uit privirile compătimitoare ale celor doi ingineri de sunet care se uitau la jenanta noastră dotare cu care transmiteam concertul la radio (cu semnal preluat din pupitrul lor): o cutiuţă din plastic cu patru butoane şi un vumetru cu ac, la care se adăuga celebrul «beleu», adică un telefon din 1940 cu manivelă, prin care comunicam cu studioul.”
Ajunşi la Bucureşti, cei de la Jesus Jones au vizitat cămăruţele în care repetau cîteva trupe româneşti, au dat interviuri, au văzut locurile Revoluţiei. „Erau acolo clădiri incendiate şi tancuri. Oamenii mergeau şi puneau flori pe tancuri. Atîtea cruci, zone uriaşe acoperite cu flori, lumînări, fotografii ale celor ucişi. Ni s-a arătat un zid ciuruit de gloanţe, unde fuseseră executaţi cîţiva studenţi, apoi soldaţii care au refuzat să tragă în ei. E greu să vezi lucrurile astea şi să nu fii mişcat”, spune acum Iain Baker. Membrii trupei Jesus Jones au pozat cu zidul în spate, ca pentru afiş.
În seara concertului au urcat pe scenă ultimii şi au interpretat opt piese. Cea de-a patra, „Right Here, Right Now”, era despre sfîrşitul Războiului Rece şi avea următorul refren: „Chiar aici, chiar acum/ N-aş vrea să fiu în altă parte/ Chiar aici, chiar acum/ Privind cum lumea se trezeşte din istorie.” În iulie 1991, „Right Here, Right Now” ajungea pe locul al doilea în topul Billboard Hot 100. Jesus Jones avea să fie, ca atîtea altele, formaţia unui singur succes.
Ziua de 21 februarie 1990 s-a încheiat cu piesa lui Neil Young, „Rockin’ in a Free World”. Toate trupele – româneşti şi britanice – erau pe scenă. Corespondentul revistei „New Musical Express” urma să scrie: „La sfîrşitul acestui cîntec m-am trezit pe jos, cu faţa în lacrimi. Trăisem cele mai măreţe patru minute din viaţa mea. Un coleg m-a ajutat să mă ridic şi, în timp ce mă îndreptam spre culise, un tînăr român s-a aruncat de gîtul meu, plîngînd: «Vă mulţumesc că aţi venit, vă mulţumesc tuturor că aţi venit!» «Noi vă mulţumim, tineri din România!»” După aceea s-au întîmplat foarte multe lucruri, în urma cărora românii au devenit tot mai stăpîni pe ei înşişi. Au fost inclusiv concerte rock pe stadioane şi în pieţe, însă oamenii n-au mai plîns cu una, cu două, nici atunci cînd ştiau fiecare vers.
Publicat în „Dilema Veche” , nr. 410 (22-28 decembrie 2011)
 
sursa: scrierimarunte.wordpress.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here