EXCLUSIVITATI

„Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat." (Mihai Eminescu)

octombrie 25, 2017

823

Articol de Iulia Radu
Din nou discutăm despre formă, nu despre fond. Încep să cred că asta-i marea „calitate” a românului: să nu privească dincolo de gard, să nu recepteze mesajul. Altfel, jur că nu-mi explic puzderia de mesaje prin care este aspru criticat Tudor Helgiu, elevul de 16 ani din Cluj, care a săvârșit păcatul suprem de a pune întrebări. Unii l-au taxat pentru că vorbește „romgleza” (deși româna de baltă a guvernanților mi se pare mult mai gravă), alții l-au pus în aceeași oală cu elevii din Cluj care mimau sexul oral la Balul Bobocilor, sub atenta supraveghere a profesorilor, au fost și unii care au declarat că l-ar fi tuns zero dacă era copilul lor, așa cum au existat și voci care susțin că dacă așa e regulamentul școlii atunci trebuie să fie respectat. Se vorbește și despre faptul că elevul trebuie să respecte instituția în care intră, că trebuie să fie mândru că e elev la școala/liceul X. De ce? Pentru că așa se întâmplă și-n țările civilizate și pentru că… TREBUIE, ce dracu’ n-ați înțeles?!
Desigur, în țările civilizate la care ne place să ne raportăm (Marea Britanie, Franța, Elveția, Suedia, Norvegia, SUA, Spania, etc) școlile/liceele/universitățile cu tradiție au uniforme proprii, au competiții (sportive, culturale) interșcolare, sunt bine dotate, au cantină unde elevii/studenții pot mânca sănătos contra-cost, au săli, terenuri de sport, unele au bazine, au biblioteci, au acces la Internet, au rezultate/performanțe. Au, în general, au… de toate. Sigur că e o mândrie să porți uniforma școlară, sigur că elevul simte că face parte dintr-o colectivitate, fiind antrenat în diverse activități școlare și extra-școlare. Astfel de instituții (fie că sunt private, fie că sunt de stat) nu și-au bătut joc de propria istorie, ba chiar au exploatat-o pentru a atrage elevi noi. Aceste școli la care ne uităm cu jind, impun respect prin tradiție, istorie, prin calitatea profesorilor care predau acolo.
În România, în schimb, respectul se impune cu forța pentru că… așa trebuie. Îmi amintesc (n-a trecut mult de atunci, mă refer la perioada 1990-2001) cum era prima zi de școală pentru mine, după ceremonia de deschidere. Primeam o parte din manuale (marea majoritate rupte, mâzgălite deja), apoi învățătoarea sau dirigintele ne spunea că mai avem nevoie de: restul de manuale, caiete speciale (cu diverse activități, exerciții), penar (de un anumit fel), pixuri, stilouri, creioane, riglă, compas, caiete (dictando, de matematică, de muzică), bloc de desen, pensule, acuarele, gumă de șters, uniformă (una universală pe care o purtau toți, indiferent de școala la care mergeau), ghiozdan, câteva cărți suplimentare (la liceu studiam limba franceză – intensiv – 9 ore pe săptămână – și aveam nevoie de alte cărți și caiete speciale), plus suma de X lei pentru fondul clasei. Apoi, părinții aflau următoarele: nu avem perdele, ne trebuie și cretă (albă și colorată), burete de șters tabla, ba chiar și o tablă suplimentară (din aceea care avea pe o parte pătrățele și pe cealaltă parte linii orizontale pentru a scrie drept), o față de catedră, un proiector (mai urmăream filme, documentare, sau vedeam diapozitive). Fiecare elev din clasă trebuia să aibă acasă o cutie de cretă albă și una de cretă colorată și să aducă la școală 2-3 bucăți atunci când era de serviciu. În cazul în care uita, eram nevoiți să furăm cretă de la alte clase. Dacă se întâmpla să se strice unele bănci, atunci erau reparate din fondul clasei. Țin minte că, elevul de serviciu avea obligația să ia acasă fața de catedră, buretele și creta (rămasă) și să le aducă a doua zi (evitam astfel furtul lor), apoi o dată la trei luni trebuia să luăm acasă perdelele și să le spălăm. În școala generală, am primit, la un moment dat câte o insignă (plătită tot din banii părinților). N-am înțeles niciodată la ce era bună… umbla vorba prin târg că dacă nu o purtai în piept nu aveai voie să intri în școală, dar informația s-a dovedit a fi falsă când după o săptămână-două maoritatea colegilor mei le pierduseră deja și totuși puteau să intre în instituție. La serbările/banchetul de final de an, învățătoarea sau dirigintele, ne întreba cu ce putem contribui: care poate să dea bani, care poate să aducă un casetofon și muzică, cine aduce mâncare (ceva gustări, ceva dulce), cine aduce suc, apă… Toate acestea însemnau bani dați de părinți pentru că, nu-i așa, învățământul este gratuit și obligatoriu. Oare cât de mult s-au schimbat lucrurile în ultimii 10 ani?!
M-am întrebat în fiecare an (e drept că n-aveam atunci Facebook, Twitter sau Instagram), de ce este obligatoriu ca un elev (6-18 ani) să stea 7 ore în frig iarna?… De ce sistemul/Statul/părinții sunt atât de nemiloși cu noi?! Nu o să uit niciodată diminețile geroase de iarnă, când plecam de acasă de la ora 7.00 (nici nu se lumina bine de ziuă) și stăteam îmbrăcată (geacă, mănuși, căciulă, fular) la școală timp de 6 ore, într-o clasă fără pic de căldură. Abia puteam să scriu. Rar se întâmpla să fie în clasă o temperatură normală. În fiecare pauză era „bătaie” pe un loc lângă sau pe calorifere. Așadar, pe banii părinților mei, pe timpul și sănătatea mea, eu trebuia să fiu mândră că sunt la școala X și trebuia să respect instituția în care intrasem. Ei bine, n-am putut! Cum să fiu mândră că fac parte dintr-un sistem care refuză să răspundă nevoilor male, care nu mă respectă, care nu mă susține, care refuză să se adapteze prezentului?!
Eu nu am primit niciodată răspunsuri la întrebările care mi-au bântuit anii de școală, dar m-am bucurat nespus de mult când am văzut că există tineri precum Tudor Helgiu, care pun întrebări și nu iau totul de bun. Da, e bine să existe reguli. Da, aceste reguli trebuie să fie respectate. Da, ai posibilitatea să mergi în alt loc dacă nu-ți convin regulile acolo unde ești. Dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm orbește orice enormitate. Întrebările pe care le adresează Tudor sunt de bun simț, sunt normale într-o societate democratică. Fără dezbatere, fără dialog nu poate exista progres. Mutatul la o altă școală e o soluție extremă. În plus, nu toți au această opțiune, nici în orașele mari nu e ușor un astfel de transfer. Sunt absolut șocată de vehemența cu care unii susțin că trebuie să respectăm regulile fără alte comentarii, „nu-ți convine, te duci în altă parte”. Cum se face că expediem atât de ușor ideea de dialog/dezbatere?! Mai ales că Tudor nu spune nimic cu răutate sau încrăncenare… Cum se face că Școala e incapabilă să ASCULTE vocea elevilor?! Cum poți să ai pretenția că îi formezi pentru viitor, dacă nu ești incapabil (tu, Stat, școală, profesor, minister) să îi asculți și să îi înțelegi?!
Da, Tudor are dreptate: școala te vrea prost și va face tot posibilul să te transforme într-un „Yes man”. Din păcate, pasivitatea părinților față de un sistem educațional „criminal” încurajează acest lucru. Nu pot decât să-mi exprim speranța că sunt cât mai mulți tineri precum Tudor, care adresează întrebări, care încearcă să schimbe ceva și care nu se tem să-și facă vocea auzită. Sper să iasă cât mai mulți din rând!
Cu ocazia acestui articol, mi-am amintit de unele citate scrise pe pereții școlii unde mi-am „îngropat” tinerețea:

„Menirea fireasca a scolii nu e sa dea invatatura, ci sa destepte cultivand destoinicirile intelectuale in inima copilului, trebuinta de a invata toata viata.” (Ioan Slavici)
„Scoala va fi scoala cand omul va fi om si statul va fi stat.” (Mihai Eminescu)

Cum să nu îți vină să-i scoți pe ăștia doi din programa școlară?! Doar nu vrem să le dăm idei de răzvrătire elevilor.