EXCLUSIVITATI

Steve Lukather la Becker Brau Live Music – 23.07.2009

decembrie 15, 2012

140

Articol de Iulia Radu
Când am ajuns la Beker Brau aveam deja creierul prăjit. E enervant modul în care te poate scoate din „starea de concert” canicula… Cum mi-e obiceiul am ajuns mult mai devreme pentru că ştiu foarte bine să apreciez distanţele în Bucureşti. Ca atare, m-am instalat la intrarea în club şi am căscat gura la cei care veneau, intrau sau doar erau în trecere… Bodo (Proconsul) vorbea la telefon şi îşi aştepta prietenii, au apărut pe rând Alin Oprea, Adi Despot (Viţa de Vie), Dorian Ciubuc, Minel Stoica, Marcel Pavel (care a provocat o bucurie imensă în sufletul unuia dintre băieţii care se ocupa cu gestionarea locurilor de parcare: „Uiteeee (spune el extaziat către colegi)… e Marcel Pavel! După voce l-am ginit!”).
Între timp se apropie un Jeep alb… Din el răsunau ritmuri manelistice… Îngrozită şi contrariată mă gândesc că e imposibil să se oprească la club. Dar… o face… puţin mai departe de intrare. Înăuntru doi tipi… veseli… se bălăngăne pe scaune în ritmul impus de manele şi cască ochii pe geam la fetele care aşteptau să intre la concert. Nu se încadra niciuna în portretul manelistic aşa că… şi-au luat tălpăşiţa. Mă scutur ca după un vis urât şi mă uit în jur. Vin oameni de toate vârstele. Unele doamne mi se par prea elegante pentru o astfel de ocazie (rochii de seară… pantofi cu toc cui… ).
Nici nu ştiu când a trecut vremea. Iat-o pe Ştefana. Intrăm. Constat cu tristeţe că afară e mult mai răcoare. Aerul este insuportabil. Dacă data trecută când am fost în Becker Brau, Eric Sardinas şi-a incendiat chitara, acum noi eram în pericol să luăm foc… Şi nici nu începuse concertul. Înăuntru am văzut şi alţi oameni de muzică: Gabi Cotabiţă, Mihai Pocorschi, Ionuţ Contraş (Phoenix), Mircea Baniciu, Mişu Cernea, Alexandru Andrieş, Berti Barbera, Leo Iorga, AG Weinberger, Marius Baţu.
Stând pe scaun (şi lipindu-mă practic de el) simţeam cum mi se îneacă neuronii. Şi nu, chiar nu începuse nicio revoluţie în creierul meu. Începeam să am dubii că mă voi putea bucura de acest concert. M-a trezit la realitate inima formaţiei: Eric Valentine (ex T-Ride, Joe Satriani) cu o bătaie scurtă şi hotărâtă în bateria din dotare.
Începe show-ul. Steve Lukather este jovial, comunicativ şi pus pe distracţie. Merge şi salută publicul, ne invită pe toţi la dans. Este aplaudat şi primit cu căldură. Deşi oamenii nu îşi părăsesc scaunele. Chelnerii aleargă de colo colo cu bere şi mâncare.
Spectacolul de pe scenă este impresionant. Aproape că nu ştiu la cine să mă uit: la Steve care interacţionează cu publicul constant, la frumosul basist Carlitos Del Puerto (ex Stevie Wonder, Don Grusin) sau la Eric – care ba este în picioare, ba îşi roteşte beţele bateriei pe degete, ba îşi agită mâinile deasupra capului – toate acestea în timp ce impune ritmul sălii prin nişte lovituri de tun.
După un prim calup de piese: Crooked, Twist, Ever Changing Times (piesă care dă titlul celui mai nou album), How Many Zeros, Stab In The Back şi I’m Buzzed, a urmat un solo la keyboards şi baterie. Trebuie să vă spun că Steve Weingart (keyboards, ex El Grupo, Dave Weckl) ne-a dus în altă lume. Mă simţeam ca la un concert de jazz, ca într-un bar din America anilor ’30-’40. Ne aflăm parcă sub „dictatura” lui Eric: nu-i ieşim din cuvânt, îl urmăm şi răspundem provocărilor lui întocmai. Între noi fie vorba el este cel mai energic de acolo. La partea lui solo a fost legat la ochi, pentru scurt timp i-au fost furate beţele, apoi i-au fost îndepărtate rând pe rând bucăţi din baterie. Momentul a fost de-a dreptul savuros.
Am devenit brusc atentă în momentul în care Steve Lukather a folosit talk-box-ul. Este prima dată când văd live aşa ceva. Ce mişto sună! Păcat că nu l-a întrebuinţat mai mult. Pleacă din nou printre spectatori. A văzut un puşti în public şi i-a oferit o şapcă. Lucky him! Ne spune că iubeşte copiii foarte mult.
Urmează piesa Song For Jeff şi chitara capătă puteri nebănuite. Parcă au dispăut culorile din jur şi mă aflu într-un film mut a căruit coloană sonoră spune mai multe decât aş fi putut eu rosti vreodată. Este pur şi simplu un moment magic, de visare de care nu prea vreau să mă despart. O altă piesă dragă sufletului meu este Never Walk Alone pentru că are un mesaj deosebit. După piesa Talk To Ya Later o domnişoară din public (să fi avut vreo 3-4 ani) a venit de mână cu tăticul şi i-a oferit lui Steve un pachet întreg de şerveţele. Între noi fie vorba curgeau apele pe Steve, noi mai eram cum eram dar el…
Deşi Steve i-a tot invitat pe spectatori la dans, aceştia nu au schiţat niciun gest. Motivul era cât se poate de simplu: un gardian foarte bine făcut, cu o mutră cam neprietenoasă, aşezat strategic în colţul scenei. Un spectator aflat la primele mese, l-a „pârât” pe musculos chiar lui Steve Lukather. Fără a sta prea mult pe gânduri, chitaristul a coborât de pe scenă, l-a luat pe după gât prieteneşte pe gardian şi l-a rugat să îi lase pe oameni să se simtă bine. Ţinându-l aşa a făcut semn spectatorilor să vină la dans în faţa scenei. Apoi, a adăugat la microfon: „You are going to be cool, right?”. Bucuroşi nevoie mare, spectatorii au venit imediat care cu telefoane mobile, care cu aparate foto pentru a imortaliza aceste momente. Şi da, au promis că vor fi cuminţi.
A continuat show-ul cu o piesă din repertoriul lui Jimi Hendrix, Red House, Party In Simon’s Pants şi Hero With A 1000 Eyes.
În jul orei 23.16 trupa şi-a luat rămas bun de la noi. A revenit pentru un bis: Shine On You Crazy Diamond (cover Pink Floyd).
În ciuda căldurii exasperante şi a lipsei de aer (nici măcar un vânticel subţire nu s-a strecurat pe uşa deschisă de la intrarea) seară minunată alături de un mare chitarist.