JENNIFER RUSH LA SALA PALATULUI (17.10.2010)

0
60

JAm aflat de conferinţa de presă susţinută de Jennifer Rush, vineri seară de la o bună prietenă. Era stabilită pentru sâmbătă la ora 14.00, tocmai la Rin Grand Hotel (spun „tocmai” pentru că nu se ajunge chiar aşa uşor acolo, e o zonă, pe care nu prea o cunosc). Mi-am zis, totuşi, că este păcat să nu merg, dacă tot am aflat. Am citit cu atenţie mailul trimis de organizatori: după conferinţă se ridicau acreditările, trebuia confirmată prezenţa şi… încă un lucru extrem de important: jurnaliştii erau rugaţi să îşi pregătească întrebările pentru a evita situaţiile neplăcute în care nimeni nu îndrăzneşte să spargă gheaţa. Mi s-a părut justă observaţia, având experienţa altor conferinţe în care jurnaliştii erau copleşiţi de o timiditate inexplicabilă.
Aşadar, iată-mă sâmbătă îndreptându-mă cu paşi încrezători spre locul indicat. Am ajuns cu câteva minute înainte, aşa că am profitat pentru a mă împrieteni cu organizatorii. Am primit acreditarea pentru concertul de duminică, am mai stat de vorbă, în timp ce pe ecranele instalate în sală rulau imagini din videoclipurile lui Jennifer Rush. Nu a trecut mult timp şi şi-a făcut apariţia şi artista. Jovială, extrem de prietenoasă, a salutat în stânga şi în dreapta, s-a aşezat pe scaun şi ne-a urat „bun venit”. A fost una dintre cele mai haioase conferinţe de presă la care am participat vreodată. Jennifer era ca o profesoară: se uita la noi şi spunea: „tu, pari gânditor, sigur ai o întrebare, te ascult”. De bine ce organizatorii au tras un semnal de alarmă cu privire la întrebări, jurnaliştii şi-au dat în petic şi de această dată! Am crezut că pic sub scaun când am auzit că este întrebată de mitul lui Dracula. Răspunsul a fost simplu: habar nu avea de aşa ceva. În mod evident, a fost întrebată care versiune a piesei The Power Of Love îi place cel mai mult. A zis că sunt multe coveruri inedite, s-a ferit să numească una anume, dar având în vedere că jurnaliştii au insistat, a zis că îi place foarte mult ce a făcut Celine Dion. Ai fi zis că am încheiat acest subiect, dar nu! Cineva s-a gândit să o întrebe dacă a auzit de Eva Kiss. Nu auzise, sărmana de ea, aşa că ai mei colegi de breaslă s-au gândit că e bine să îi povestească despre Eva şi piesa Puterea dragostei.
Jennifer Rush sau Caracatiţa Paul?…
Dar, poate unul dintre cele mai jenante momente, a fost întrebarea: „Ştiţi că duminică seară este un meci important de fotbal în Bucureşti?” Evident, nu ştia. De altfel a şi spus că nu îi place acest sport. Totuşi, nu s-a putut abţine şi a glumit cu managerul ei: „Cum mi-ai pus concertul într-o zi cu un derby local?!”. Următoarea întrebare adresată de presă a fost ucigătoare: „Cine credeţi că va câştiga?”. „Dar cine joacă?”, întreabă Jennifer. „Steaua cu Dinamo”. „Habar n-am. Nu cunosc”. „Dar totuşi, spuneţi aşa, la inspiraţie”, insistau domnii jurnalişti, încurajaţi de firea extrem de agreabilă a lui Jennifer. „Nu vreau să spun aşa ceva, nu vreau să mă bag în asta”, a refuzat ea politicos. Zău că nu mă prind ce este în mintea acestor oameni. Câţi neuroni or fi omorât ei până când au găsit aceste întrebări „inteligente”? Jennifer Rush a fost extrem de drăguţă cu ei, mie la un moment dat mi-era teamă că s-ar putea ridica de pe scaun şi ar putea, pe bună dreptate, să plece în camera ei de hotel. Dar nu a făcut-o! A îndurat până la capăt.
A dovedit că este şi o actriţă foarte bună şi că este un om care ştie să facă şi farse. Tot uitându-se la noi şi numind jurnalişti în stânga şi în dreapta care să îi adreseze întrebări, Jennifer s-a oprit şi la Gabriel Fătu (OTV). Sigur pe el, colegul meu a zis: „Eu nu am întrebări, veţi veni diseară la noi la emisiune şi vom sta de vorbă acolo”. Moment în care Jennifer se uită mustrător spre organizatorul local (Project Events) şi îi spune: „Nu l-aţi anunţat că nu mai merg la emisiune?!” Apoi se întoarce spre Gabriel şi adaugă: „Eu cu o zi înainte de fiecare concert fac pauză vocală. Nu scot nici un cuvânt. Imaginează-ţi o femeie care nu vorbeşte! Dar trebuie să-mi menajez vocea. Îmi pare rău! Eu am crezut că te-au anunţat”. Să vă mai spun ce faţă avea OTV-istul? Era verde-galben-roşu-albastru. Mai ales că Jennifer a ţinut-o aşa toată conferinţa, din când în când se mai uita la el şi zicea: „Cred că este foarte nervos… simt nişte vibraţii negative venind dinspre el… Îmi pare sincer rău! Dar nu e vina mea!”. Abia la final, după ce plecaseră aproape toţi, a fost anunţat că i se făcuse de fapt o glumă.
Nu stabilisem niciun interviu. Dar, văzând-o, mi-am dorit să-l fac. Aş fi fost în stare să mă aşez în faţa ei şi să nu plec de acolo până când nu-mi spune şi mie câteva cuvinte. Am aşteptat să termine interviul cu Antena 1. În timpul conferinţei, ne-a tot spus că a vrut să înveţe limba română, dar i se pare extrem de grea. Ei bine, colega de la Antenă nu s-a lăsat până când nu a făcut-o să spună „Vă aştept duminică seară la concert”. Vă spun, Jennifer Rush are voinţă şi răbdare cu carul. S-a străduit minute în şir să pronunţe corect această propoziţie, doar pentru a-i face pe plac reporterului.
N-a fost nevoie să mă aşez în faţa ei pentru a obţine un interviu. M-a ajutat Cristian Raetcher. A fost o discuţie scurtă şi extrem de plăcută. Pentru început mi-a spus care au fost mentorii ei.
„Mie îmi place foarte mult de Aretha Franklin, îi ştiu toate piesele, obişnuiam să le cânt mereu prin casă. Mai îmi place Chaka Khan şi Gladys Knight. Îmi place foarte mult muzica soul, muzica anilor ’60. Părinţii mei au studii muzicale şi au făcut muzică clasică, dar nu au intervenit în gusturile noastre, am avut libertatea, şi eu şi fraţii mei, să ascultăm ceea ce vrem. E drept că mi-am făcut intrarea în muzică studiind vioara. Dar am urât acel instrument! Nu eram foarte bună, dar părinţii m-au pus să studiez”.
Care este piesa preferată într-o dimineaţă de duminică?
Este o întrebare foarte bună pentru că atunci când eram copil tatăl meu cânta, repeta bucăţi de muzică clasică pe care eu le numeam chiar aşa: muzică de duminică dimineaţă. Dar sincer îţi spun, nu am o piesă anume pe care mi-ar plăcea să o ascult duminică dimineaţă. Dar mi-ar plăcea să-l mai ascult pe tatăl meu repetând, cântând muzică clasică. Orice.
Cum priveşte muzica pop actuală?
Evoluţia este în firea lucrurilor. Cea mai dificilă parte pentru artişti este descărcarea ilegală de pe Internet. Dar chiar şi aşa, Internetul are şi o parte pozitivă: muzica ajunge mult mai uşor în toate colţurile lumii. În mare cred că lucrurile au evoluat în bine. Să ştii că întotdeauna muzica a fost o industrie. Au fost şi sunt atâţia oameni care vor doar să fie faimoşi. Şi nu mă refer doar la solişti, ci şi la dansatori, şi între noi fie vorba, aceasta este o meserie foarte grea. New York-ul a fost mereu plin de oameni care au căutat celebritatea. Eu nu am crezut niciodată că am cea mai bună voce din lume. Am o voce bună şi sunt recunoscătoare că m-am născut cu acest dar. Sunt alţii cu voci mult mai bune. Şi acum, ca şi în trecut sunt mulţi care bat la porţile afirmării şi visează să fie un „pop star”. Din punctul meu de vedere pătrunzi mai uşor pe piaţa muzicală din Europa. În America, eu am luat multe premii pentru compoziţie. Acolo nu am apărut foarte mult la TV, nu aşa mi-am dobândit popularitatea. Ceea ce pentru mine a fost mai bine, pentru că am putut să am grijă de familia mea. Am o fiică şi la vremea respectivă era mică şi avea nevoie de mine. Aşa că am putut să fiu artist şi mamă. În New York nu mă urmăreau paparazzi prea mult. Deci era perfect. În Europa, în schimb, situaţia era exact pe dos.
Care este diferenţa dintre publicul american şi cel european?
Sunt la fel. Doar mentalitatea în showbusiness este diferită. Sau cel puţin aşa era. Pentru că între timp s-au prins că Europa este o piaţă extrem de importantă. Până recent, americanii nu prea respectau publicul european.
Când te simţi mai bine: când eşti în studio, când compui piese sau când le interpretezi live în faţa publicului?
La început, când m-am lansat, mi-am dorit să fiu compozitoare. Aşa că primul meu contract a fost cu CBS-Songs, pentru compoziţii. Eram adolescentă şi îmi doream să devin jurnalistă, îmi plăcea să scriu, să am viziuni asupra lucrurilor în general. Eram o fire rebelă, revoluţionară. Când am obţinut contractul de compozitor, tatăl meu a fost foarte mândru de mine. Iar eu am văzut în asta posibilitatea de a-mi expune viziunile. Acum mă simt bine în toate ipostazele. Cel mai dificil este să cânţi live pentru că trebuie să fii în formă extraordinară la fiecare apariţie… n-ai voie să fii bolnav…
I-am mulţumim lui Jennifer pentru amabilitatea de a-mi acorda câteva minute şi m-am îndreptat spre casă luând cu mine o bună parte din energia pozitivă a artistei din SUA. Abia aşteptam să văd concertul!
 
„Now Is The Hour” – Jennifer Rush la Palat
 
Duminică am ajuns la Sala Palatului în jurul orei 18.30. Aglomeraţie mare la intrare. Încă nu se deschiseseră uşile. Lume elegantă, spectatori de toate vârstele, de la copiii de 2 ani până la bunici de 70 de ani. Şi oamenii continuau să vină. Au fost aproximativ 3.000 de persoane în sală. Fapt ce m-a bucurat. Dacă s-ar fi creat şi acea legătură minunată între public şi artist, ar fi putut să fie unul dintre cele mai reuşite concerte ale anului. Nu s-a întâmplat însă aşa. Unul dintre factorii care au alterat această comunicare dintre astist şi spectatori a fost sunetul (la pupitru s-a aflat echipa Sfinx Experience). Acesta a dat semne de oboseală încă din timpul recitalului susţinut de Francesco Napoli (care, în 2009, a fost invitatul emisiunii Psihologul muzical transmisă de la Radio Vacanţa Mamaia). Italianul a urcat pe scenă la ora 19.15 şi a cântat o oră. A implicat publicul în show-ul lui, sperând că va avea ocazia să cânte în duet cu vreo fată frumoasă. Dar româncele sunt timide, aşa că au refuzat invitaţia de a urca pe scenă pentru un duo de neuitat. Onoarea noastră a fost salvată de copii.Aceştia au luat cu asalt scena, au dansat (au făcut atmosferă îndemnând publicul să danseze, să aplaude), au cântat cu „la-la-la” când Francesco le-a oferit microfonul. S-au simţit atât de bine încât nu au mai vrut să părăsească scena. Aşa că au rămas acolo şi când au apărut băieţii de la Distinto. Aici au început problemele de sunet. În monitoarele de control nu se auzea nimic, iar gesturile lui Francesco deveniseră disperate, văzând că nu se drege, a spus la microfon că nu se aude. A cedat şi unul dintre microfoane, chiar la începutul piesei. Până la urmă, Francesco a început să le indice sunetiştilor care dintre băieţii de la Distinto urma să cânte, în încercarea de a-i ajuta pe oamenii de la pupitru să ţină pasul cu ceea ce se petrecea pe scenă. Şi Ianna a fost invitată în recitalul lui. Duetul a fost foarte bine primit de public. Francesco ne-a oferit un show antrenant şi a promis că va reveni în România.
 
Au urmat 15 minute de pauză. Apoi scena s-a umplut de muzicieni: doi clăpari, un chitarist, un basist, un tobar, un trompetist, un saxofonist şi 4 oameni în backing vocals (doi băieţi şi două fete). Ceasul arăta 20,30 când Jennifer Rush şi-a făcut apariţia scenă cântând I Come Undone. Publicul era în delir. Unii erau în picioare, alţii aplaudau stând pe scaune. Jennifer a salutat în stânga şi în dreapta, a zâmbit mult, ne-a asigurat că „nu muşcă” şi ne-a invitat la dans. Totuşi, prea puţini spectatori au dat curs invitaţiei. Se simţea că Jennifer nu este în apele ei. Părea dezorientată. La un moment dat s-a dus în culise, şi am văzut-o gesticulând a nemulţumire. A revenit pe scenă cu zâmbetul pe buze şi a încercat să comunice cu noi. Dar ne-am lăsat destul de greu convinşi să dansăm, să cântăm cu ea. Unul dintre cele mai frumoase momente a fost interpretarea piesei Still, de pe noul album Now Is The Hour (2010). A fost acompaniată doar de keyboards şi s-a auzit foarte bine. A stârnit ropote de aplauze încă de la primul vers, iar la final mulţi dintre spectatori erau în picioare. M-a impresionat reacţia publicului mai ales pentru că era vorba de o piesă nouă.
Recitalul ei a durat o oră şi 10 minute. La bis a cântat piesa Power Of  Love şi a încheiat cu Great Balls Of Fire.
Nu a fost playback!
Mie mi-a plăcut concertul şi nu regret nicio clipă că am mers, dimpotrivă, chiar cred că merita văzut. Nu m-am dus cu mari aşteptări la Sala Palatului, ştiam vreo două piese din repertoriul ei şi ascultasem şi albumul cel nou (m-am bucurat enorm că a cântat Still – aceasta fiind chiar piesa mea preferată), dar am plecat de acolo cu o stare de bine imprimată în suflet. La final părerile erau împărţite. Unii dintre spectatori erau nemulţumiţi de faptul că „nu mai are vocea de altădată”. Acum, sincer, nici nu avea cum să o mai aibă. Ar fi fost chiar culmea. Alţii erau supăraţi pentru că aveau impresia că a fost playback. M-am interesat la pupitru şi nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Dacă ar fi fost playback s-ar fi auzit extraordinar şi ar fi avut şi vocea de acum 20 de ani. Desigur, au fost şi voci din public care au apreciat prestaţia de duminică seară. Oamenii i-au admirat ţinuta, silueta, părul bogat, apariţia scenică, simţul umorului, selecţia pieselor şi vocea de acum.
Setlistul concertului:
I Come Undone
Never Say Never
25 Lovers
Echoes Love
Eyes Of A Woman
Down On My Knees
Windows
Still
Tears In The Rain
Ring Of Ice
Destiny
Ave Maria
Power Of Love
Great Balls Of Fire

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here