EXCLUSIVITATI

TEN YEARS AFTER LA SALA PALATULUI (22.02.2010)

decembrie 20, 2012

Articol de Iulia Radu
Recunosc! M-am dus la acest concert fiind puternic influenţată de întâlnirea de duminică cu trupa şi de interviul realizat. Era 18.50 când am ajuns la Sala Palatului. Aproximativ 1.500 de spectatori se aşezaseră deja pe scaune în aşteptarea recitalului formaţiei Riff. Restul erau în foaier, la coadă la standul de suveniruri sau în drum spre sală. Am profitat de timp pentru a face scurte interviuri. Astfel, am aflat că oamenii se bucură de reîntâlnirea cu Riff, că şi-ar dori ca această trupă să fie mai prezentă pe scena muzicală autohtonă, că merită mai multă atenţie. Dintre piesele preferate de public a ieşit următorul top 3:
1. În loc de bun rămas (22 de voturi)
2. Plouă la Woodstock (19 voturi)
3. Cercul vieţii (12 voturi)
Vasile Toma (54 de ani, Bucureşti) mi-a mărturisit cu emoţie că îi aşteaptă de mult timp pe cei de la Ten Years After, iar faptul că vin 3 dintre membrii originari ai trupei, nu poate decât să-l bucure şi mai mult. „Am adus cu mine un vinil şi sper din tot sufletul să pot lua un autograf de la ei. Nu i-am ascultat cu solistul cel nou, dar presupun că nu poate fi decât un băiat talentat. Aştept cu nerăbdare să vină pe scenă”.
Cristea Ilie (61 de ani, Bucureşti): „Nu-ţi poţi închipui ce nebunie era la serile dansante când puneam piesele lor! E un vis care în această seară se împlineşte pentru mine. Sper să se umple sala pentru că trupa merită din plin!”
Eugenia Constantin (48 de ani, Bucureşti): „Măi, mie îmi plăcea de Alvin Lee şi ca bărbat. Pentru el m-am dus şi la Mamaia în 1993. Dumnezeule ce nebunie a fost atunci! Sunt curioasă cum e noul chitarist şi solist, bănuiesc că nu poate fi decât frumos, talentat şi… dacă mai e şi tânăr atunci e perfecţiunea întruchipată. Sigur că mi-aş fi dorit să vină cu Alvin, dar nu exclud să-mi placă şi noul component”.
Marin Zărnescu (33 de ani, Bucureşti): „Îmi place acest gen de muzică şi am ascultat cam toată discografia lor. E o trupă bună, dar păcat că la noi nu e atât de cunoscută, că altfel nu înţeleg de ce nu s-ar umple sala. Au şi un album mai nou, care sună foarte bine. Sunt convins că va fi un show pe cinste. Mi-am convins şi prietenii să vină cu mine în seara asta”.
În urma sondajului făcut la faţa locului, a ieşit următorul top al pieselor preferate:
1. Love Like A Man (40 de voturi)
2. I’d Love To Change The World (36 de voturi)
3. Choo Choo Mama (35 de voturi)
4. Good Morning Little School Girl (33 de voturi)
5. I Can’t Keep From Crying (29 de voturi)
Şirul discuţiilor cu spectatorii mi-a fost întrerupt de apariţia pe scenă a lui Florin Silviu Ursulescu. Avea rol de… prezentator. Şi-a încheiat scurtul moment anunţându-ne că în jurul orei 22.00-22.15 vom putea merge spre case. S-au găsit şi cârcotaşi în spatele meu care au comentat cum că „n-am venit cu gândul la plecare”.
Riff a cântat aproximativ 50 de minute, iar recitalul a fost bine primit de public. S-a cântat, s-a aplaudat mult şi între timp s-a mai umplut şi sala. Aproximativ 3.000 de oameni aşteptau cu sufletul la gură întâlnirea cu britanicii.
RIFF PLAYLIST:
Despărţiţi pentru un timp / Povestea lor / Caii de lemn / A trecut vara / Regele şoselei / Colaj (Generaţia nouă / Nerostitele cuvinte / Zile / Primii paşi) / Ana Maria / Mr. Jimi / Plouă la Woodstock / În loc de bun rămas / Cercul vieţii / Profetul.
Deşi F. S.Ursulescu anunţase la început că pauza dintre recitaluri va dura doar „4-5-6 minute” şi ne-a rugat să nu părăsim sala, Ten Years After ne-a ţinut în tensiune cam 20 de minute. Luminile au rămas stinse aşa că nici un spectator nu s-a clintit de pe scaun.
Ora 20.20. Primul a intrat în scenă Chick Churchill (keyboards, născut pe 2 ianuarie 1949), urmat de Ric Lee (baterie, 20 octombrie 1945), Leo Lyons (bas, 30 noiembrie 1944) şi Joe Gooch (chitarist şi vocalist, născut pe 3 mai 1977). Ce a urmat e de poveste şi e destul de dificil de redat în cuvinte. Abia acum am înţeles de ce Leo Lyons mi-a spus că îi place să cânte . Omul acesta are de 10 ori mai multă energie şi poftă de viaţă decât mine sau oricare altă persoană de aceeiaşi vârstă cu mine. Modul în care cântă la bas, rapiditatea cu care îi aleargă toate degetele pe corzile basului, faptul că nu stă locului nicio clipă în timp ce cântă, că el comunică cu publicul (fie că o face din priviri, sau că fluieră în microfon, sau aplaudă cu putere pe corzile basului îndemnându-ne să facem acelaşi lucru) sau cu ceilalţi colegi de trupă, absolut totul este fascinant la acest om!
Apoi, Chick Churchill nu cântă la keyboards, sunt momente în care face un fel de masaj clapelor. Le loveşte cu palma, cu dosul palmei, cu degetele, le mângâie tandru sau le apasă cu violenţă.
Momentul solo la baterie al lui Ric Lee m-a impresionat în mod deosebit. Reacţia publicului a fost cu adevărat specială. S-a aplaudat ritmat aproape pe toată durata acelui moment. Rar mi s-a întâmplat să simt o astfel de legătură între public şi artiştii de pe scenă. A fost o seară magică. Cred că şi trupa a fost impresionată de căldura venită din sală. Au mulţumit şi ei de multe ori. Şi în română şi în engleză. După momentul lui solo, Ric a venit la microfon pentru a mulţumi. Ne-a întrebat dacă vorbim engleză, iar răspunsul afirmativ l-a bucurat pentru că a recunoscut imediat că nu vorbeşte „bucureşteana, scuze, româna”.
Joe Gooch este un chitarist foarte bun. Şi unde mai pui că arată şi foarte bine, absolut toate doamenele şi domnişoarele au recunoscut acest lucru. A avut unele probleme, în sensul că i s-au rupt câteva corzi la chitară în timpul concertului şi la un moment dat a lăsat să-i scape unele gesturi mai nervoase, apăsând mai abitir pe pedala chitării şi încruntându-se mai mult. Dar îi stă bine şi încruntat.
Îmi sună şi acum în minte un ritm reluat parcă obsesiv într-o piesă (şi chiar nu mai ştiu care, parcă la un moment dat trece în alt ritm, în altul şi uite aşa reiau mintal întreg concertul). Am în faţa ochilor imaginea unor oameni fericiţi că pot dărui bucurie. M-a impresionat puternica legătură cu publicul, stabilită aproape exclusiv prin muzică. Vorbe au fost puţine.
La final, trupa a rămas pentru a semna autografe. Britanicii fost pur şi simplu asaltaţi…. Nu aveai loc să arunci un ac. Vroiau autografe pe tricouri, pe veste de piele, pe playlisturi, pe corp, pe CD-uri, pe orice. Majoritatea şi-a dorit şi fotografii . Leo, Ric şi ceilalţi au acceptat să fie pozaţi de cine dorea.
Am luat şi eu CD-ul şi m-am dus să iau autografe. Mai întâi la Ric. Paranteză. Am omis să vă spun un lucru întâmplat duminică, înainte de interviu. Am făcut cunoştinţă cu Ric atunci. Mi-a spus că va ţine minte numele meu, „Julia e uşor de ţinut minte”. Nu mi s-a părut relevant amănuntul pentru că, sincer, nici nu l-am crezut. Închid paranteza. Spre surpinderea mea totală, omul nu doar că m-a recunoscut, dar şi-a amintit şi numele meu. Şi nu am făcut nicio referire la ziua de duminică, practic n-am zis decât „Hi! Great show!”. M-a impresionat episodul acesta pentru că, nu mă aşteptam. Am mers apoi la Chick. La rândul lui m-a întrebat cum a ieşit interviul şi dacă mi-a plăcut concertul. A urmat o fază, care mie mi-a lăsat un gust amar. Un domn, să fi avut 30-40 de ani, după ce a obţinut autograful mult-dorit de la Chick i-a spus : „mai bine cântai pe un Hammond”. Remarca mi s-a părut deplasată, bine măcar că a spus-o în limba română.
Şi dacă tot m-am lăudat mai sus, să închei ca la carte. După ce am luat autograf de la Joe, am auzit în jurul meu următoarele întrebări: „De unde îl ştii?? Ai făcut interviu cu el?? Cum să fac să obţin şi eu unul??” Gata m-am lăudat destul!
Am încheiat seria de autografe cu Leo Lyons, înconjurat de multă lume, se poza cu 3-4 persoane deodată. I-am mulţumit pentru concert şi interviu şi m-am retras discret.
În drum spre ieşire am cules şi câteva impresii după concert.
Matei Marius (55 de ani, Bucureşti): „Mie personal îmi place mai mult de Alvin ca vocalist. Dar s-a descurcat bine şi Joe. Au făcut o treabă extraordinară, nu mai ştiu de când n-am mai fost la un concert atât de bun!”
Luca Ionescu (43 de ani, Bucureşti): „Noul vocalist nu e rău deloc. Cântă al dracului de bine la chitară! Iar muzica lor are stil, forţă şi sentiment. Mă bucur mult că băieţii nu se retrag! A fost o seară magnifică!”
Cornelia D (29 de ani, Bucureşti): „Nu pot să cred că am luat autograf şi am făcut poză cu Joe. Tot concertul m-am uitat la el şi pur şi simplu nu îi găsesc vreun cusur. Arată beton! Mi-a plăcut tot la el şi cum cântă la chitară şi cu vocea. Concertul a fost antrenant, frumos şi nebun!”
Lucreţia Stamate (39 de ani, Bucureşti): „Joe îmi place foarte mult. L-am ascultat şi acasă de mult timp, deci ştiam la ce să mă aştept. Mi-a fost clar de când l-am auzit prima dată că va fi un mare chitarist, are nişte solo-uri memorabile şi şi-a îmbunătăţit stilul de când a venit în trupa asta. Mă bucur că l-am văzut live. Ce pot să spun? Arată de 100 de ori mai bine în realitate”.
Jason Muddler (60 de ani, Boston): „E o coincidenţă fericită că m-am aflat în Bucureşti în această zi. Eu am mai văzut Ten Years After în noiembrie 1971 în Boston. În acel concert a cântat şi… Peter Frampton. Din păcate, Joe nu stă bine la capitolul voce. Este, totuşi, un chitarist bun. Şi are o sarcină grea, să-l înlocuiască pe Alvin Lee, probabil de aceea este un pic crispat. N-ar trebui pentru că e talentat, va fi un chitarist mare, poate, într-o zi, chiar mai mare decât Alvin”.
Mircea Costea (41 de ani, Bucureşti): „Forty Years After. Şi uite câtă energie degajă tipii ăştia pe scenă. E incredibil. Îmi revin cu greu. Au scos untul din mine pentru că nu am mai dansat de nu mai ştiu când. Chiar îmi reproşa nevastă-mea că nu o mai duc la dans. Poftim! A dansat acum pentru tot anul! De senzaţie au fost”.
Cristina S (24 de ani, Bucureşti): „M-am îndrogistit şi nu plec fără autograf, poză şi un pupic de la Joe. Nu mă interesează! Asta vreau!”
Florin Lazăr (23 de ani, Bucureşti): „Piesa Love Like A Man mă bântuie de câţiva ani. Am întrebat în stânga, în dreapta cine o cântă, dar nimeni nu a ştiut să-mi răspundă la întrebare. În seara asta, îmi venea să urlu de bucurie când am aflat răspunsul. A fost un concert de excepţie. Solistul nu îmi place în mod deosebit. La multe piese nu înţelegeam versurile, dar trupa este bestială. Sunt aici nişte instrumentişti adevăraţi!”
Andreea (29 de ani, Bucureşti): „Stilul lui Gooch de a cânta la chitară îmi aminteşte de Slash. Doar că Joe este cu o clasă peste la capitolul frumuseţe. A fost un concert de nota 10+”.
Închei prin a vă spune că în cele 2 ore de concert, am ascultat următoarele piese:
Working On The Road
King Of The Blues
Hear Me Calling
Angry Words
I’m Coming On
Big Black 45
50.000 Miles
When It All Falls Down
Hobbit
Love Like A Man
Slip Slide Away
I’d Love To Change The World
Good Morning Little Schoolgirl
I Can’t Keep From Crying
I’m Going Home
Choo Choo Mama