EXCLUSIV: INTERVIU CU LEO LYONS (basist, TEN YEARS AFTER)

0
12

 
Leo Lyons (Ten Years After)Am avut plăcerea de a sta de vorbă cu Leo Lyons, basistul trupei Ten Years After. Am ajuns la Rin Grand Hotel în jurul orei 11.20 şi cum nu ştiam unde să merg, m-am oprit la recepţie. Acolo angajaţii nu ştiau nimic de Ten Years After. Acu’ să nu vă închipuiţi că le-am cerut detalii din istoria trupei, nici vorbă! Doar locul în care are loc conferinţa. După 5 minute de căutat prin calculator, am sunat-o pe Nicoleta Ion (Vreaubilet.ro). Era la cafeneaua din incinta hotelului, adică exact vis-à-vis de recepţie.
Cu coada ochiului l-am zărit pe Leo la o masă apropiată. Abia atunci m-au năpădit emoţiile. Conferinţa nu era una obişnuită. Au venit doar cei care au vrut să le ia interviu celor de la Ten Years After. În consecinţă, presa a fost reprezentată de: Florin Silviu Ursulescu, o echipă de la Antena 1 (care a venit mai târziu) şi de… mine. Am convenit să mai aşteptăm puţin să ajungă şi colegii de la televiziune, prinşi undeva prin trafic. Din vorbă în vorbă, aflu că în această seară, trupa va fi la OTV. Tour-managerul, un tip riguros, vrea să fie sigur că materialul de la OTV nu va fi folosit ulterior, aşa că este nevoie de un contract. La fel şi în cazul TVR-ului, care va prelua concertul de mâine.
Între timp, la masa noastră a venit şi Leo. Este foarte prietenos, dă mâna cu toată lumea, se duce să mai caute scaune (urmau să vină şi colegii lui şi era nevoie), aduce cafeluţe pentru toată lumea care vroia. Un om bun de pus la rană!
Este nerăbdător să cunoască publicul din România. Ştie că oamenii aşteaptă piese mai vechi, vor fi şi acelea, dar în acelaşi timp este conştient că nu îi poate mulţumi pe toţi. Îi place să cânte în fiecare zi, o face din plăcere. Îl întreb cum este publicul la concertele lor. Spune că peste tot, oriunde a cântat, există entuziasm. Francezii, de exemplu, au tendinţa de a face “body surfing” în timpul concertelor lor, ceea ce germanii nu vor face în veci. Nu şi-a propus niciodată să câştige bani din muzică, aşa că nu a urmărit neapărat să aibă succes de top, să fie în clasamente cu orice preţ. Dar recunoaşte că “nu doare să fii în clasamente”.  Mai spune că, paradoxal, sunt atâtea trupe care cuceresc clasamentele, dar în concerte au public puţin. Pentru el întâlnirea şi înteracţiunea cu spectatorii este mult mai importantă.
În Rusia a cântat o singură dată. “Era un festival şi toţi făceau playback. Noi am cerut să cântăm pe bune. Nu pot să-ţi spun cum ne-am auzit…”.
Nu şi-a dorit cu orice preţ să fie foarte cunoscut în America. De altfel, mi-a spus că acolo este mai greu să fii (re)cunoscut la nivel naţional. Poţi fi star în Dallas şi să nu fii cunoscut la New York. Contează mult să mergi şi să cânţi în toate statele şi ăsta e un lucru dificil.
Discuţia ne-a fost întreruptă de colegii de la Antenă. Aşa că l-am lăsat pe Leo în compania lor.
După nici 10 minute, am reluat firul discuţiei cu Leo. Aveţi interviul propriu-zis mai jos:
Cum i-ai cunoscut pe colegii de trupă?
Leo Lyons: Eu făceam parte dintr-o trupă numită Jaybidrs, aveam nevoie de un toboşar şi Rick Lee ni s-a alăturat. Chick Churchill era prieten de-al lui Alvin, noi aveam nevoie de un clăpar şi aşa am ajuns la el. Asta se întâmpla prin 1966, cred.
În momentul în care v-aţi definit stilul, diferit de celelalte genuri la modă, a fost dificil să vă păstraţi originalitatea?
Da! La început, probabil, 1 din 5 organizatori de concerte era plăcut impresionat de ceea ce vedea, în schimb ceilalţi 4 spuneau că nu ne vor mai chema niciodată. Îmi amintesc că am cântat la un moment dat prin nordul Angliei, la o seară dansantă… iar managerul de acolo stătea lângă scenă şi a spus când am coborât „Oribil! Oribil! Ucideţi showbusiness-ul balurilor”. Apoi, un cunoscut DJ, Jimmy Savil, mi-a spus „Îmi place muzica, dar nu veţi ajunge nicăieri dacă cântaţi aşa ceva”. Aşa că, a fost într-adevăr dificil, dar am fost încăpătânaţi.
Preferaţi să cântaţi pe stadioane, în festivaluri sau în cluburi?
Cred că e bine să existe o alternanţă între cântări. Eu ador festivalurile pentru că îmi place să cânt cu alte trupe. Dar din punct de vedere muzical, aş merge mai degrabă în cluburi, ai un sound mai bun…
Cum erau relaţiile dintre muzicieni/trupe în anii 60-70? În ce măsură s-au schimbat odată cu trecerea anilor?
Cred că în anii ’70 cântam cu toţii prin festivaluri şi… cred că după Woodstock totul a devenit un mare business… Au venit managerii… Dar înainte de asta petreceam mult timp împreună, mergeam prin cluburi unde aveau loc acele jam-sessions. Toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Dar lucrurile s-au cam schimbat. Sunt multe trupe care străbat lumea, îşi cântă piesele, dar nu se întâlnesc, nu cunosc alţi muzicieni.
Cum te raportezi la showbusiness? În ce măsură este afectată această industrie de descărcările ilegale de pe net?
Nu-mi place partea muzicii care se referă la afaceri. Îmi place să cânt live şi îi apreciez pe cei care vin să ne vadă. Asta îmi place mie. Nu am nicio legătură cu business-ul. Descărcările de pe net au şi avantaje şi neajunsuri. Nu cred că afectează business-ul din punctul de vedere al unui muzician, atât de mult pe cât o face din punctul de vedere al unei case de discuri. Partea bună este că oamenii ajung să îţi cunoască muzica. În momentul în care au apărut telefoanele mobile cu cameră, toţi muzicienii s-au temut că oamenii vor filma în timpul concertelor şi că le vor fura show, le vor afecta afacerile. Dar, youtube, de exemplu, a ajutat foarte multe trupe. De exemplu, dacă Joe (n.r. – Joe Goosh – noul vocalist şi chitarist) îmi spune despre o trupă nouă, eu o pot căuta imediat pe youtube. Şi apoi, poate, cumpăr un disc, dacă îmi place. Cred că un fan adevărat ar plăti pentru un disc. Aşa că, eu cred că este un lucru bun şi pentru business.
Povesteşte-mi puţin despre atmosfera pe care ai întâlnit-o la Woodstock.
A fost un exemplu pentru acea perioadă, un episod prins pe peliculă. Dar toată perioadă a fost extraordinară din punct de vedere muzical. Erau extrem de mulţi oameni care avea în comun modul de a se îmbrăca, de a gândi, gusturile muzicale, vroiam să schimbăm lumea. La vremea respectivă atât moda cât şi muzica şi ideologia s-au întâlnit într-un punct comun. De aceea a fost atât de special totul. Acum oamenii au puncte de vedere diferite, ceea ce nu e rău… Dar atunci noi aveam un ţel comun. E dificil de spus dacă astăzi ne mai poate uni ceva… După Woodstock a venit publicitatea, business-ul… dar nu exclud posibilitatea să se repete o astfel de experienţă…
Spre ce crezi că se îndreaptă muzica rock?
În general, rock-ul reflectă atitudinea oamenilor dintr-o anume perioadă de timp. De obicei, tineri. Mulţi dintre tineri privesc înapoi. Aud în muzica lor Beatles, Stones, blues. Cred că mulţi se întorc la cest gen muzical. Este un cerc. Nu ştiu dacă tinerii pot veni cu ceva absolut nou, dar pot să reînventeze muzica, să o readucă în atenţia publicului în diferite forme.
Ai produs trupe, precum Procol Harum, Motorhead, UFO, care era dinamica între voi când vă aflaţi în studio?
Diferă de la trupă la trupă. Ca producător trebuie să văd ceva la trupa respectivă pentru a o aduce în studio. Încerc să îi ajut pe muzicieni să dea tot ce au mai bun. Să îi fac să se simtă bine în studio, poate să îi ajut cu aranjamentele, să aleagă piesele… În unele proiecte am şi cântat la instrumente pentru că uneori unii nu ştiu să cânte, şi personal privesc acest lucru ca pe un eşec, dar nu am ce să fac…
Ce îmi poţi spune despre concertul de mâine?
Am înţeles că oamenii vor să audă piesele vechi. Mâine seară vor auzi şi vechi şi noi de pe albumul Evolution, care marchează o abordare diferită faţă de ceea ce am făcut până acum. Şi am auzit că multe doamne şi domnişoare plac acest album, probabil din cauza pieselor de dragoste. Vom cânta aproximativ 2 ore. Abia aşteptăm să ne întâlnim cu publicul din România.

Follow me
Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here