SE PUTEA SALVA BUGETUL, SAU DE 4 ORI TEN YEARS AFTER

0
9

Cronică de Andrei Partoş
Leo Lyons (Ten Years After, live in Romania)
Ce treabă avea concertul din 22 februarie 2010 cu bugetul? Voi fi sinistru de dragul imaginii. Dacă pica o bombiţă pe Sala Palatului se rezolvau foarte multe pensii mici şi mijlocii din România şi Anglia. Guvernanţii scăpau şi de viitorii tineri pensionari. Generaţia Iuliei era destul de slab reprezentată, motiv pentru care apreciez că a făcut o cronică atât de implicată. Vă recomand s-o citiţi cu atenţie. Inclusiv interviul exclusiv cu Leo Lyons! Pe topicul nostru dedicat trupei britanice găsiţi şi o cântare cu Alvin Lee la Woodstock. Mulţi dintre cei prezenţi comparau tot ce se vedea şi auzea cu acea epocă. Şi e normal, pentru că Alvin Lee nu era doar un mare chitarist ci şi frontman, solist vocal.
*Ştiam că Ten Years After nu e un nume prea cunoscut de către cei tineri. S-a difuzat destul de puţin în ultimii ani la posturile de radio. Totuşi speram ca generaţia mea, adică cea, care a prins momentul Woodstock la 20 de ani, să fie toată prezentă. În 1969 -70 se asculta tot ce venea de peste hotare. Pe toate căile imaginabile… Şi ilegale. În cluburile din Bucureşti, dar şi din ţară, circula muzica mondială a momentului, erau seri de audiţii pentru iubitorii de rock. Cum bine spunea cineva, intervievat de Iulia, se şi dansa pe T.Y.A. alături de Led Zeppelin, Deep Purple sau Black Sabbath… Grupurile româneşti preluau piesele celor de afară, aşa cum au procedat şi prietenii de la Riff şi astfel cei fără acces la surse directe aveau parte de hiturile rock ale anilor 70 prin turnee trupelor autohtone.
*N-a fost casă arhiplină. Cum n-a fost nici la Paul Rodgers, la John Mayall sau Coverdale, care n-au ajuns la urechile snobilor cu buzunare pline, a piţipoancelor promovate de televiziuni şi presa mondenă… Un singur om ţinea minte clar că Alvin Lee a fost în România în 1993 şi acela era Mihai Godoroja, care s-a şi ocupat de acel festival de blues de la Mamaia. Mă rog, a fost şi un om din public… I-am mai întâlnit pe Horia Brenciu, Robert Turcescu, Johnny Săndulescu, Alex Tomaselli şi alţii, oameni îndrăgostiţi de rock şi blues…Vedetele de carton pop nu merg la ceva ce nu e la modă… ce nu aduce paparazzi. La The Rolling Stones era obligatoriu, pentru că se trece în C.V….
*Am avut locuri bune şi îi mulţumesc lui Florin Grigoraş, precum şi lui Cristian Raetscher sau Pepino Popescu, cei care s-au ocupat de aducerea simpaticilor britanici. *Sunetul nu m-a încântat. Îndrăznesc să zic că la Riff a sunat ceva mai clar, mai curat. Dar nu contează. Contează că pe hol l-am auzit pe unul, cu aer de superioritate, afirmând că el nu intră la Riff, pentru că e „muzică uşoară”. Deci am găsit un ţop, un intolerant. Riff cântă hard rock de 40 de ani. Nu e trupă de Bucureşti, nu are clipuri, concerte centrale, dar e consecventă şi decentă.*
*Pauza dintre cele două recitaluri a fost mai lungă decât ne aşteptam şi prost gospodărită. Ne puteau lăsa, trimite pe hol la cumpărat tricouri (cam mici şi cam puţine) sau CD-uri cu T.Y.A. sau Riff… F.S.U. a intrat imediat după Riff, când ar fi fost util să pregătească atmosfera din sală strict înaintea recitalului cel mare. Aşa am zăcut vreo 20 de minute în semiîntuneric şi ne-am holbat la reclamele de pe cele două ecrane, l-am revăzut de vreo 10 ori pe Florin Piersic… Există un rost, un sens tehnic al pauzelor, dar şi al prezentării…
*Primirea a fost caldă, dar a existat un crescendo, de la piesă, la piesă. Repertoriul îl ştiţi. Îl găsiţi pe Roadworks Live din 2005, aproape integral. Un dublu CD, tocmai bun pentru a cunoaşte actualul T.Y.A. Şi Evolution din 2008 merită o ascultare mai atentă.* Revin la reacţiile mele. Joe Gooch mie nu mi-a plăcut. Sorry ladies! Nu ca voce şi nu ca expresie. Chitarist foarte bun, destul de rece, până spre final, poate crispat… Am crezut că microfonul lui nu e bine reglat, dar la venirea, la acelaşi microfon, a lui Ric Lee, după solo-ul său, am auzit o voce curată clară, de bărbat. Solo-ul de percuţie a avut şi un mare handicap. Sunetul. 50% din munca bateristului s-a pierdut din această cauză. Mare păcat. Noroc că, stând aproape, auzeam şi fără amplificare… Leo Lyons a fost spiriduşul de pe scenă. La 65 de ani, dă lecţii oricărui tânăr de 20 prin atitudine, relaţie cu sala, prin zîmbetul său fermecător… Am aflat din culise că omul e suferind, că are probleme cu un picior… Ei bine, cu atât mai mare respectul meu pentru el. Tot Leo s-a ocupat şi de mixaje, de masterizarea albumului din 2005! Chick, de la clape, avea şi el tot felul de semne cu unii din sală, un aer de şmecher, o plăcere nebună de a cânta… Oamenii au învăţat vorbe în limba noastră, nu numai tardiţionalul „mulţumesc”, ceea ce exprimă respectul lor pentru orice ţară în care se duc… Şi de vorbit, au vorbit cu noi… S-au prins că înţelegem ce spun…
*Mi-a plăcut reacţia sălii, au fost explozii de bucurie când, printre pasajele proprii, cei de la T.Y.A. introduceau câteva acorduri din Deep Purple sau Elvis Presley…* Spunea un tânăr că nu ştia cine cântă Love Like A Man, dar s-a bucurat să afle fiind în sală. Vedeţi ce înseamnă să nu existe prezentare, să nu informezi ascultătorii de radio? Adevărul e că piesa asta era un fel de „imn misogin” al anilor 70… La Casa Studenţilor se cerea la dans! *Avem un public avizat, care a ştiut la ce a venit (cu mici excepţii), care ne face cinste, care i-a determinat pe mai mulţi artişti mari ai lumii să nu ne ocolească. Să nu ne mai ocolească, e mai corect spus. Nu sunt naiv, ştiu că totul ţine de bani, dar dacă-ţi merge vestea că ai un public rece, needucat, nu-ţi vine nimeni… Iată că unii revin de 3-4 ori… Alţii regretă că ne-au descoperit prea târziu… O trupă cu 40 de ani vechime e greu să revină, aşa că, noi cei care am fost luni în Sala Palatului am fost inspiraţi şi norocoşi! Orice pagină a istoriei pop-rock recuperăm, contează, rămâne în ADN-ul naţional… * TVR a filmat concertul aşa că poate veţi avea parte de o bucată de energie marca Ten Years After!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here