THE ANIMALS & FRIENDS ÎN JUKEBOX CLUB (2.04.2011) – CRONICĂ + INTERVIU

Articol de Iulia Radu
Cum n-am mai fost de mult timp în Jukebox Club, am luat decizia înţeleaptă de a pleca mai devreme de acasă. Nu-mi puteam permite să întârzii la interviul programat cu Peter Barton (solist şi basist) şi Mickey Gallagher (keyboards, backing vocal). Şi cum nu obişnuiesc să-mi înşel aşteptările, evident m-am rătăcit pe străduţele dintre blocuri. Noroc că am întâlnit doi tineri (Flory şi Matei, 27 respectiv 29 de ani) care mergeau tot spre Jukebox. Urmau să se întâlnească în faţa clubului cu câţiva prieteni veniţi tocmai din Braşov special pentru concertul The Animals. Aşa că am mers împreună. Abia când am intrat pe uşa clubului am început să realizez câte emoţii aveam… Aşa mi se întâmplă de fiecare dată, dar acum, fiind şi primul interviu din acest an, eram de două ori mai agitată.
 
Înăuntru agitaţie mare. John Steel (baterie) şi John E Williamson (chitară, voce) acordau interviuri în partea dreaptă, iar Mickey Gallagher şi Peter Barton în partea stângă. Echipe de jurnalişti îşi aşteptau rândul pentru interviuri, gazdele (Gala MGMT & PR) dădeau indicaţii în stânga şi-n dreapta şi încercau să îi facă pe toţi să se simtă bine. „Tu o să mergi acolo la Mickey şi Peter”, îmi spune cu amabilitate Monica, PR evenimentului. Aflu că echipa de jurnalişti programaţi la interviu înaintea mea, întârzie, aşa că am să intru eu când termină. N-apuc să mă aşez bine pe scaun şi să mă „adun” puţin că îl aud pe Peter strigând „Neeeext!!”.
Mă ridic aproape mecanic şi mă îndrept spre masa celor doi. Facem cunoştiinţa şi deodată parcă sunt alt om. M-am liniştit sunt foarte prietenoşi. Peter are telefonul în mână şi îmi face semn că se retrage puţin. Aşa că încep interviul cu Mickey Gallagher. Îmi spune că este foarte fericit că se află în România. „Sunt nişte oameni extraordinari aici. Voi chiar ştiţi ce înseamnă să fiţi ospitalieri. Am rămas impresionat de bunătatea şi amabilitatea oamenilor de aici”. Mi-a mărturisit că a fost „extrem de norocos să îmi încep cariera în anii 1960. Atunci a fost o perioadă fructuoasă pentru rock n roll. Am fost la vârsta potrivită, în locul potrivit şi am profitat din plin de acest lucru”.
Cine l-a influenţat? „Întotdeauna mi-a plăcut blues-ul. Ascultam foarte mult şi a fost o sursă de inspiraţie pentru mine. Mai îmi plăcea şi Bob Dylan şi Dave Brubeck care este un muzician de jazz extraordinar, un pianist foarte bun care a fost mereu un model pentru mine. Am şi avut onoarea să cânt alături de el. A fost o experienţă extraordinară pentru mine. N-am să o uit niciodată. Permite-mi să revin puţin la întrebarea privind competiţia dintre trupe în anii ’60, ’70. Ceea ce trebuie să ştiţi voi, cei mai tineri, este că atunci competiţia era una extrem de sănătoasă. Apăreau multe trupe care abordau stiluri noi de muzică, exista o diversitate pe piaţa muzicală, dar era loc pentru toată lumea. Fiecare trupă, artist, avea publicul propriu. Astăzi, scena muzicală mi se pare suprapopulată. Şi mai este un aspect. În anii 1960, cu toţii aveam ceva de învăţat: de la promoteri, la deţinătorii de localuri şi până la artişti, producători, agenţi, case de discuri. Pentru noi, totul era foarte incitant. Tot ce ne doream era să cântăm, în cluburi, în aer liber, oriunde. Dar vroiam să cântăm, să ne întâlnim cu publicul. Atunci a face un turneu însemna pur şi simplu bucuria de a urca pe scenă şi a cânta. Astăzi, în schimb, situaţia este foarte diferită. Turneele sunt mult mai extinse, iar bucuria se cam pierde… Acum cari după tine o cantitate enormă de materiale tehnice, alergi din oraş în oraş, din ţară în ţară. Ritmul este mult mai alert. În anii 1960, nici nu se punea problema de aşa ceva. Din acest punct de vedere mi-e dor de perioada aceea”.
Cât de important a fost producătorul Mickey Most pentru ei? „A fost foarte important. A avut ştiinţa şi urechea potrivită pentru a ne alege sound-ul şi pentru a ne ghida în carieră”. Când a auzit pentru prima dată „The House Of The Rising Sun”? „Eu am auzit-o prima dată în interpretarea lui Bob Dylan. Apoi Chas Chandler a venit cu ideea de a face un cover după această piesă. El o auzise în interpretarea lui Chuck Berry, care o cânta în concerte. Am decis să facem din această piesă ceva complet diferit pentru că, după cum spunea la vremea respectivă şi John Steel, toată lumea încerca să-l copieze pe Chuck. Şi noi nu aveam nicio şansă să facem asta. Nu este uşor să faci un cover. În primul rând vei fi mereu comparat cu originalul şi de obicei pierzi. Este important să reinterpretezi o piesă în manieră proprie, să o reinventezi. Deşi e mai greu decât să compui o piesă de la zero, nouă ne-a plăcut să facem coveruri. Dacă erau piese care ne plăceau tuturor, le abordam”.
Avantaje şi dezavantaje în „era Internetului”? „Cred că oamenii abuzează de Internet… Eu nu pot să sufăr Twitter, Facebook şi alte asemenea site-uri. Este bine că găseşti mai rapid informaţii necesare, dar nu înţeleg de ce ţi-ai pierde timpul navigând ore în şir pe net?! Iar ca muzician… sunt riscuri mai mari acum pentru că oamenii descarcă ilegal muzică. Dar furtul acesta nu este o noutate. Şi pe vremea când existau casete oamenii copiau şi le vindeau mai departe, sau pur şi simplu le ofereau prietenilor. Eu iau partea bună: dacă oamenii fac acest lucru înseamnă că le place muzica ta, înseamnă că produsul tău circulă şi ajunge în casele multor oameni. Poate şi de aceea vin mulţi tineri la concertele noastre. Sunt puşti de 15-16 ani care ştiu versurile pieselor noastre şi asta mă bucură enorm. Descărcările ilegale de muzică afectează mai mult casele de producţie, pentru că CD-urile nu se mai vând atât de bine, aşa că ei trebuie să găsească o soluţie. Dar mie oricum nu mi-au plăcut niciodată casele de discuri. Dar este adevărat că apariţia Internetului a schimbat mult viaţa artiştilor. Şi mă refer acum la trupele mai tinere. Eu am copiii care cântă, la rândul lor, în trupe. Dar eu nu le pot oferi nici un sfat pentru că promovarea se face radical diferit faţă de ceea ce am experimentat eu. Dar din fericire, muzica live revine în forţă. Pe noi nu ne interesa nici să fim în topuri, nici să ne vedem la TV, tot ce vroiam noi era să cântăm. Astăzi, scoţi un single, ai câteva apariţii în presă scrisă, la radio şi TV, ai un videoclip şi un site şi te mândreşti cu milioane de prieteni pe Facebook. Eşti star. Nouă ne plăcea să cântăm. Acum artiştii sunt preocupaţi să apară în presă, să şocheze, nu mai sunt atât de interesaţi de prestaţia live. Astăzi suntem conduşi de divertismentul TV. Noi nu stăteam acasă să ne uităm la emisiuni… ieşeam şi făceam ceva. Mergeam în club, cântam, interacţionam cu oamenii. Trăiam”.
A revenit, în sfârşit, şi Peter Barton. Cu un zâmbet larg pe buze. Ia cuvântul imediat şi îmi povesteşte despre modul în care reacţionează publicul la diferitele schimbări de componenţă: „Oamenii se simt bine la concertele noastre. Văd acest lucru şi îl şi simt la fiecare concert. Cântăm piesele pe care ei le ştiu. Sigur că au fost cazuri în care s-a menţionat, sau au întrebat, când a plecat unul sau altul… Dar niciodată nu au făcut-o într-un sens negativ, nu ni s-a reproşat niciodată nimic. În general, oamenii au apreciat concertele noastre. Poate am fost noi norocoşi… (râde)”. În sfârşit aflu şi motivul pentru care a lipsit Peter aproape tot interviul. Îl sunase fiul lui: „Deşi eu nu sunt un mare iubitor de sport, fiul meu, Adam Barton, este fotbalist. Joacă la FC Preston North End, este mijlocaş, şi tocmai m-a sunat să-mi spună că au câştigat un meci. Sunt foarte mândru de el şi mă bucur că a câştigat echipa lui”. Muzica este viaţa lor, aşa că nu prea le rămâne timp pentru altceva. „Deşi trebuie să recunosc că eu am un hobby: presez flori. Am o colecţie impresionantă”, spune râzând Mickey Gallagher. Au vreun artist preferat din noul val? „Vă recomand să ascultaţi o artistă extraordinară din Marea Britanie: Jessie J. O să vă placă, sunt sigur”, spune Mickey, aprobat şi de Peter.
Gata. A venit timpul să ne despărţim. După ce le-am făcut o fotografie i-am lăsat să se pregătească de concert, iar eu m-am dus să văd dacă am vreo şansă să găsesc o masă liberă. Ghinion. Pe toate zăcea plăcuţa pe care scrie mare „rezervat”. Am vrut să mă aşez lângă un stâlp. Dar o domnişoară drăguţă din personalul clubului, mi-a spus că pot sta liniştită la o masă de două persoane. Concertul era programat pentru ora 22.00, aşa că mai aveam de aşteptat vreo 2 ore. Nici nu ştiu când au „zburat”. Primii sosiţi au fost spectatorii din provincie care depindeau de programul trenurilor şi microbuzelor. I-am revăzut pe Flory şi Matei alături de prietenii lor din Braşov: un grup de 7 persoane cu vârste cuprinse între 25 şi 60 de ani. „Am venit special pentru că este muzica generaţiei mele. N-am nici un dubiu că va fi un concert pe cinste”.
Artiştii au urcat pe scenă în jur de 22.15. Deşi clubul nu a fost plin, atitudinea publicului a fost extraordinară. Fapt care m-a surprins puţin pentru că şi eu, precum Ştefana, m-am gândit că voi întâlni acelaşi tip de spectator pe care-l tot văd peste tot: mănâncă, bea, fumează, vorbeşte şi ascultă mai puţin artistul. Greşit! E prima oară când merg într-un club şi văd oameni dansând pe ringul de dans. După acest concert, pot spune că mie chiar îmi pare rău că nu m-am născut mai devreme. Mi-ar fi plăcut să trăiesc acele vremuri.
 
A fost un concert deosebit. Mi-am ocupat un loc lângă scenă pentru a face câteva fotografii mai bune. Peter a venit desculţ pe scenă, şi câţiva dintre spectatori s-au grăbit să-i fotografieze picioarele… Recitalul a avut şi o pauză de aproximativ un sfert de oră, timp în care am făcut o fotografie playlistului. Era scris de mână aşa că mare lucru nu am înţeles din el…
Am profitat şi am stat de vorbă şi cu câţiva dintre spectatori.
Andreea şi Anca (12, respectiv 13 ani) dansau de zor pe margine: „Nu ştiam versurile dar îmi place muzica. Pot să dansez uşor pe ea. Am venit cu părinţii”, spune Andreea.
Nelly: „Nu vă spun câţi ani am, dar nu m-am mai distrat atât de bine de când am terminat facultatea, cred. Nici nu credeam că mai ştiu să dansez. Extraordinar concert”.
Mariana D: „N-am mai ascultat piesele astea de când eram studentă şi mergeam la Costineşti. M-am mirat că mi-am amintit versurile. Jur că le-am ştiut pe toate. Trebuie să-i mulţumesc lui Costache al meu că a insistat să mă aducă aici. Am făcut febră musculară dansând, dar nu-mi pare rău”.
Tudor Vasilescu: „Tot ăştia din generaţia mea ştiu să cânte şi să facă atmosferă. Tineretul habar n-are să se distreze”.
Gabriela Mincă: „Eu am rezervat masă sus, dar acolo nu aveam loc să dansez, aşa că iată-mă pe ringul de dans. Mă bucur să aflu că nu m-au lăsat picioarele”.
Emil Lungu: „Foarte bun concertul, sunetul şi vocea lui Peter Barton. Am venit cu prejudecăţi, fiind un fan al trupei cu Eric Burdon, dar acum îmi dau seama că nici nu i-am simţit lipsa în timpul concertului”.
Miruna Popescu (26 de ani): „Nu prea vroiam să vin pentru că nu ştiam trupa. Habar n-aveam ce cântă. Dar am început să dansez după prima piesă… Chiar m-am distrat ca lumea. Problema e că eu nu prea ştiu să dansez d-astea, dar nu cred că a contat”.
Trupa şi-a luat rămas bun de la noi şi a părăsit scena, în timp ce în jurul meu toată lumea întreba: „Păi şi The House Of The Rising Sun”?? Bisul a fost cerut cu insistenţă. Au revenit, au cântat şi au plecat în grabă „spre aeroport”, după cum anunţase chiar solistul. În timp ce se îndreptau spre ieşirea din club, Peter a fost prins de mână de o domnişoară şi rugat să facă o fotografie. Apoi a dat mâna cu câţiva spectatori şi dus a fost. Am plecat spre casă după miezul nopţii, extrem de încântată de seara petrecută în club, în ciuda fumului gros de ţigară. Am ieşit o singură dată afară să iau o gură de aer proaspăt. Parcă nu mă lăsa inima să pierd prea mult din recital. M-aş bucura să revină în România. Închei prin a le mulţimi organizatorilor, Gala Mgmt & PR pentru un concert extraordinar şi pentru şansa de a vorbi cu cei doi membri ai formaţiei. A fost o experienţă de neuitat.
Lista pieselor din concert:
Baby
It’s my life
I put a spell on you
Bright light bigger city
I beleive
Expect the unexpected
I’m crying
Dimples
Road Runner
Every little big
Don’t Let Me Be Misunderstood
Walker
Just my life
Suzie Q
Bring it on home
Don’t bring me down
Inside Out
Keep on running
We Gotta Get Out of this place
Boom Boom
Bis
House of the Rising Sun