The Prog interview: John McLaughlin: „Puriștii sunt cei care omoară muzica”

Traducere de Iulia Radu din LouderSound.com

0
77

Originar din Yorkshire, John McLaughlin (născut pe 4 ianuarie 1942) era un chitarist foarte talentat care lucra ca instrumentist de studio în Londra când Tony Williams l-a invitat la New York pentru a se alătura trupei lui, Lifetime. McLaughin a înregistrat alături de Williams și trupa lui albumul Emergency!.

Miles Davies, impresionat de viteza, fluența și melodicitatea britanicului, i-a propus să apară pe două dintre albumele lui: In A Silent Way și Bitches Brew. Aceste trei albume au zdruncinat lumea jazz-ului și au dat naștere unui curent nou: jazz-rock. Era un gen muzical zgomotos, criticii l-au urât din prima, dar era de neoprit.

„Sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 a fost o perioadă extraordinară. Am fost pur și simplu norocos să mă aflu în mijlocul evenimentelor”, spune John McLaughlin.

În 1971, McLaughlin a pus bazele grupului Mahavishnu Orchestra, alături de care a revoluționat muzica. La jumătatea anilor ’70, John McLaughlin a schimbat direcția, devenind interesat de muzica indiană, teritoriu pe care l-a explorat alături de Shakti.

Astăzi, când străbate lumea sub denumirea John McLaughlin And The 4th Dimension, vrăjitorul chitarei a rămas același căutător neobosit.

Reporter: Cât de diferit este un concert într-un club față de unul într-o sală mare?

John McLaughlin: Ador cluburile. Am crescut în cluburi. Chiar și atunci când am venit în SUA pentru a cânta cu Tony Williams și Larry Young, am cântat doar în cluburi. Primul concert într-o sală mare l-am avut abia după un an când s-a alăturat trupei Jack Bruce. Chiar și cu Miles Davies cântam în cluburi în anii ’60 și chiar și în anii ’70. Atmosfera este mai intimă în cluburi, nu o să poți avea niiodată asta într-o sală mare. Sunetul într-o sală mare poate să fie grozav, dar dispare comunicarea intimă dintre public și trupă. Asta îmi place mie foarte mult. Publicul este atât de aproape de tine încât îți poate vedea negreala de sub unghii.

Reporter: Ai vorbit la un moment dat despre cât de importante erau așa-numitele „organ trio” (n.r. – grup de jazz format dintr-un chitarist / sau un saxofonist alături de un baterist și un pianist care cânta pe o orgă hammond), iar inițial grupul Lifetime era un „organ trio”.

John McLaughlin: Absolut. Eu am aflat că Larry este în trupă abia când am ajuns la New York, dar am fost foarte bucuros. El era unul dintre puținii pianiști care folosea o orgă Hammond și care a spart tiparul impus de Jimmy Smith, acel funky R&B. Nu mă înțelegeți greșit, îmi plăcea și acel sound, dar Larry încorpora în stilul lui armoniile pe care le auzeai la McCoy Tyner și John Coltrane la începutul anilor ’60. Larry era fabulos și a fost o bucurie să pot cânta alături de el.

Reporter: Când ai înființat Mahavishnu Orchestra te-ai gândit că ar putea fi un „organ trio”?

John McLaughlin: Am vrut un sound diferit. Gândește-te că eu cântam de foarte mulți ani… e vorba de începutul anilor ’60 cu grupuri precum Georgie Fame And The Blue Flames. Îmi plăcea, dar după doi ani în care am cântat cu Tony și Larry în Lifetime, am simțit că este suficient. În plus, îmi doream foarte mult să am o vioară în trupă.

Spre finalul anului 1970, Miles Davies mi-a recomandat să-mi fac propria trupă. Într-un fel este vina lui. Eram într-o noapte într-un club și mi-a spus: „Este timpul să îți faci propria trupă”. Am avut un adevărat șoc când l-am auzit pentru că Miles era unul dintre cei mai sinceri oameni pe care i-am cunoscut. Într-o lună am strâns lângă mine muzicieni unul și unul. L-am contactat pe Billy Cobham, cu care avusesem șansa să cânt pe albumul [A Tribute ToJack Johnson și pe care l-am remarcat încă de atunci.

Apoi Miroslav Vitouš m-a sunat și mi-a spus că pune bazele unui grup numit Weather Report, alături de Wayne Shorter și Joe Zawinul. Își dorea să fac parte din acel grup. I-am spus că îmi pare rău, dar aveam ordin de la Miles să-mi fac trupă. Atunci Miroslav mi l-a recomandat pe Jan Hammer, un pianist excepțional, care cântase cu Sarah Vaughan (la vremea respectivă aceasta era cea mai bună carte de vizită). L-am sunat pe Jan care a acceptat imediat. Își dorea să încerce să cânte și altceva. A fost o perioadă efervescentă în care toată lumea își dorea să spargă tiparele. El cânta pe un Fender Rhodes iar asta m-a bucurat pentru că era exact ceea ce-mi doream.

Reporter: Cum s-a dezvoltat sound-ul de jazz-rock?

John McLaughlin: Într-un fel eu sunt un muzician de jazz, am această disciplină. Dar… îmi place foarte mult și distorsul. Îmi amintește de Coltrane. Dacă asculți unele dintre înregistrările lui Coltrane, chiar și pe A Love Supreme, uneori scoate două sau trei note din una singură. Asta am admirat și la Jimi Hendrix: abilitatea lui de a scoate mai multe note din una singură. Jimi a fost un deschizător de drumuri și a influențat mai multe generații de chitariști în ceea ce privește găsirea sound-ului și a tonului de chitară.

Reporter: Este adevărat că Mahavishnu Orchestra era urâtă de critici?

John McLaughlin: Nu doar de critici. Am fost puși la zid și de muzicienii de jazz. Puriștii au considerat întotdeauna că ei știu mai bine  ce înseamnă jazzul adevărat.

Când am început să colaborez cu Zakir Hussain (Shakti), acesta a fost criticat dur pentru că a acceptat să cânte cu unul ca mine. Ei considerau că muzica devine impură. Este stupid. Când am început să cânt cu Paco de Lucia, puriștii au zis: „gata! s-a terminat cu puritatea genului flamenco”.

Ce poți să mai spui? Puriștii sunt cei care omoară muzica. Ei sunt de părere că știu exact ce este muzica, au mukte fixații din care nu sunt dispuși să iasă și au impresia că toată lumea trebuie să îndrăgească ceea ce consideră ei că este MUZICĂ. Ei sunt dușmanii inovației. Dar nu trebuie să ne facem griji din cauza lor. N-are sens. După cum spunea și Oscar Wilde: „Te iubesc sau te urăsc, important este să nu te ignore”.

Reporter: Chitariști din mai multe generații te venerează. Ești tentat să începi să crezi tot ce se spune despre tine?

John McLaughlin: Tentația există, dar nu cred niciun cuvânt. Problema este că sunt foarte conștient de incapacitatea și de ignoranța mea. De fapt, chiar azi de dimineață mă gândeam că ar trebui să fac un album căruia să îi pun titlul Deaf, Dumb And Blind (n.r. – Surd, Prost și Orb) pentru că așa mă simt uneori. Toate aceste cuvinte frumoase pe care le spun oamenii despre mine sunt măgulitoare, dar ele nu înseamnă nimic. Ele îmi hrănesc ego-ul, dar eu știu foarte bine că ego-ul meu îmi este un însoțitor cam prostănac, așa că încerc să-l ignor.

Am trecut de pragul de 75 de ani, dar încă învăț în fiecare zi. Sunt conștient de ignoranța mea și tocmai de aceea am o dorință imensă de cunoaștere.

John McLaughlin & 4th Dimension, din nou în România

Pe 18 aprilie 2019, John McLaughlin & 4th Dimension va susține un concert la Sala Palatului din București (ora 20.00). Evenimentul este organizat de Twin Arts. Biletele costă:

VIP – 350 lei

Categoria 1 – 255 lei

Categoria 2  – 195 lei

Categoria 3  – 165 lei

Categoria 4 – 135 lei

Pot fi achiziționate de pe iabilet.ro (click aici).

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here