Deep Purple la Romexpo (13.05.2017)

Articol de Iulia Radu

Am început să ascult cu mai multă atenție muzica Deep Purple datorită lui Ronnie James Dio, care vorbea cu atâta pasiune despre această trupă încât m-a determinat să stăruiesc mai mult asupra albumelor lor. N-aș zice că s-a „prins” ceva de mine, iar într-un final, am ridicat din umeri a neputință și am mers mai departe fără să înțeleg nimic din pasiunea lui Dio pentru Purple. În 2007, am avut ocazia să văd live Deep Purple la București. Pentru mine, n-a fost cu noroc nici atunci. Poate eram prea mică, poate nu se aliniaseră planetele, habar n-am. Cert este că nu aveam mari așteptări de la concertul din 13 mai și, între noi fie vorba, cu cât ascultam mai mult prognoza meteo (anunțaseră ploi, vijelii, descărcări electrice, pe scurt, iadul pe Pământ), cu atât încercam să găsesc o „portiță” de evadare. Dar… care era alternativa? Eurovision. Ultima etapă din campionat. Finala de la Madrid cu Simona Halep. Ei, nu! Mi-am zis. Seara mea de 13 mai trebuie să fie una specială. Dacă aș fi stat în casă ar fi fost dezastre pe toată linia. Am decis să ies. Meteorologii se înșelaseră oricum. Toată ziua a fost soare, nici cald, nici frig, o adevărată plăcere! Am luat aparatul foto și carnețelul de notițe și am pornit în pas de plimbare spre Romexpo. Pe drum mi-am amintit de toate vorbele lui Ronnie James Dio, în timp ce pe fundal „rula” piesa „Smoke On The Water”.

Monster Truck

Monster Truck

Am ajuns la Romexpo în jurul orei 19.40. Lume multă, aproape toți la coadă, la cele două puncte de unde puteau achiziționa jetoane. Tribuna era aproape ocupată. Din păcate, am ratat recitalul formației Trooper, dar am auzit doar comentarii frumoase despre mini-concertul lor. Am purtat cu mare mândrie în piept stickerul Deep Purple care-mi permitea să fac fotografii și am trecut „fluierând” prin toate punctele din control până în Golden Circle. Am profitat de faptul că, fiind pauză, oamenii erau la diverse cozi și zona era liberă, am găsit un loc bun lângă gard, în fața scenei și nu m-am mai mișcat de acolo până la final.

La 19.50, a urcat pe scenă trupa Monster Truck din Canada. Se aflau pentru prima dată în România și s-au bucurat de o primire călduroasă. Trupa a fost înființată în 2009 și a lansat două albume: „Furiosity” (2013) și „Sittin Heavy” (2016). Merită să îi căutați pe Youtbe. Mie mi-au plăcut în mod special piesele „Don’t Tell Me How To Live”, „Old Train”, „She’s A Witch” și „For The Sun”.

Don Airey

Don Airey

Ca de obicei, încercam să fiu atentă la ce se întâmplă pe scenă, la reacțiile publicului, făceam fotografii și notam idei în carnețel. După ce Monster Truck și-au luat rămas bun de la noi, un domn m-a întrebat în limba engleză dacă scriu o cronică. Oarecum stingherită (sunt obișnuită să-i observ eu pe alții, nu invers), zic sec: „da”. Aflu apoi că pe domnul respectiv îl cheamă Robert și este producător. Venise la București cu un amic, Mark, jurnalist britanic. Amândoi sunt mari fani ai trupei Deep Purple. Robert i-a văzut live de vreo 50 de ori, prima dată în anii 70. Mark i-a văzut de vreo 35-40 de ori. „Pentru mine, e a doua oară”, zic eu ușor jenată. „S-ar putea să fie și ultima”, îmi spune Robert. Vorbele lui îmi sună și acum în urechi ca un ecou. Brusc, am realizat că mă aflam, probabil, în fața singurei mele șanse de a stabili o legătură cu Deep Purple. Și Robert și Mark își doreau să afle mai multe despre Trooper. Le plăcuse recitalul și erau impresionați de reacția publicului. Amândoi vorbesc cu multă pasiune despre Deep Purple pe care o numesc „trupa mea de suflet”. Mi-au spus că urmează să-l vadă pe Ritchie Blackmore cu Rainbow din nou. Îi invidiez, sincer!

La ora 21.00, când a apărut pe ecranul din spate imaginea cu fețele celor din Deep Purple sculptate în Muntele Rushmore, cei doi au tăcut mâlc, s-au întors cu fața spre scenă și nu a mai contat nimic altceva în afară de concert. Erau destul de aproape de un grup de croați care consumaseră multă bere și cântau și dansau și se împingeau unii în alții. În Golden Circle, am mai văzut bulgari, sârbi și polonezi.

Intrarea pe scenă a membrilor trupei Deep Purple a produs un vuiet în jurul meu și i-a strâns, ca un magnet, pe toți, mai aproape de scenă. Au început concertul cu „Time For Bedlam”. Fiind primul concert din turneul „The Long Goodbye”, românii au avut șansa uriașă să fie primii care ascultă cum sună live piesele de pe noul album. „E minunat”, „sună lacrimă”, „sună bestial”, exclamau oamenii în jurul meu. Am simțit că iau parte la un moment istoric. Au mai cântat de pe noul album, „InFinite”, piese precum: „Johnny’s Band”, „The Surprising” și „Birds Of Prey”. Trebuie să recunosc că deși mi-a plăcut și cum sună albumul (de altfel, Andrei Partoș a și difuzat piesele la „Psihologul muzical”), nimic nu se compară cu energia pe care o simți atunci când le auzi live.

Deep Purple

Deep Purple

N-au lipsit din concert piese precum „Strange Kind Of Woman”, „Hell To Pay”, „Perfect Strangers” sau „Smoke On The Water”. M-am bucurat de toate ca un copil, îmi tot spuneam în minte: „wow, o cântă și p-asta!!”. Tot ce s-a petrecut pe scenă a fost fascinant. Legătura, comunicarea dintre toți membri trupei, faptul că zâmbeau unii către alții și toți către public. Ian Gillan, Roger Glover (bas), Don Airey (keyboards), Steve Morse (chitară) și Ian Paicey (baterie) se completează, se susțin unul pe altul, se joacă cu notele, improvizează, se pun în evidență unii pe alții, fiecare a avut momente în care a strălucit. Astea-s lucruri rare la o trupă cu o vechime de peste 40 de ani (de obicei, relațiile se răcesc între membri, iar trupa merge înainte din inerție, nu și în cazul lor). Deep Purple e heavy fără să „trădeze” melodia, e heavy fără să facă zgomot. Pentru oamenii aceștia, „bucuria de a fi pe scenă”, nu-i un clișeu, e o stare. Don Airey este impresionant la clape. I se citește pe față fiecare notă pe care o „aruncă” spre public. E molipsitoare pasiunea cu care apasă clapele. La fel ca-n 2007, Don Airey a avut un super-solo în care a introdus și pasaje din „Rapsodia Română” de George Enescu. Și la fel ca în urmă cu 10 ani, reacția publicului a fost promptă, vulcanică. Puteți vedea solo-ul în video-ul de mai jos.

Ian Gillan este fermecător. Din momentul în care pășește pe scenă, toate privirile sunt ațintite asupra lui. Gillan n-are ținuta rockerului clasic. Nu poartă haine de piele, nici tricou negru, nu mai are nici plete. E mult mai ușor să te identifici cu look-ul simplu al lui Ian Gillan. De altfel, nici publicul nu poartă o „uniformă”. Este una dintre puținele ocazii când, la un concert rock, tricourile negre nu mai sunt majoritare. E o adunătură „pestriță”. Am văzut puști de 6-14 ani, corporatiști, oameni trecuți de 60 de ani, toți uniți de dragostea pentru o trupă. Să fi fost vreo 10.000 de oameni prezenți la concert. 10.000 de suflete care au vibrat împreună și s-au bucurat un concert de neuitat.

public deep purple 2017 RomaniaIan Gillan are vorbele la el, glumește uneori când prezintă piesele din concert, își exprimă bucuria de a revedea publicul din România, trăiește muzica și transmite atât de multă emoție (prin interpretare, dar și prin gestică) încât uneori ai impresia că îți este testată toată gama de sentimente. Sunt convinsă că iubitorii de emoție transmisă prin muzică, ar fi avut o surpriză plăcută dacă s-ar fi nimerit din greșeală sâmbătă, la Romexpo.

După „Smoke On The Water” (cântată cap-coadă și de public), trupa și-a luat rămas bun de la noi. Evident, n-au fost lăsați să plece atât de ușor. După ce le-au scandat numele, unii spectatori au început să ceară cu insistență „Child in Time”. După cum era de așteptat, nu au cântat această piesă. Ne-au oferit însă cu generozitate „Highway Star”, „Hush”, „Black Night”, precum și un excelent solo de bas marca Roger Glover. Au fost 90 de minute trăite intens. A fost un concert în care n-au existat timpi morți. Mă bucur că am decis să merg, regret că mi-a luat atât de mult timp să înțeleg această trupă. Nu știu dacă voi mai avea ocaia să îi văd live, dar mi-aș dori să se întâmple.

La final, mi-am luat rămas bun de la noii mei prieteni din Marea Britanie, nu înainte de a face schimb de adrese de mail. Astăzi, am avut supriza plăcută să primesc un link de la Mark pentru a citi cronica acestui concert, publicată pe site-ul metaltalk.net (îi mulțumesc!). Îmi ceruse voie să folosească fotografii făcute de mine, pe care le-a și publicat în articol. Puteți citi aici:

http://www.metaltalk.net/columns_seventeen/mark_taylor_deep_purple_bucharest.php

 

Închei această pseudo-cronică mulțumindu-le celor de la Events pentru invitații! A fost un concert de vis!

 

Setlist

  1. Time for Bedlam (live debut)
  2. Fireball
  3. Bloodsucker
  4. Strange Kind of Woman
  5. Johnny’s Band (live debut)
  6. Uncommon Man
  7. The Surprising (live debut)
  8. Lazy
  9. Birds of Prey (live debut)
  10. Hell to Pay
  11. Keyboard Solo
  12. Perfect Strangers
  13. Space Truckin’
  14. Smoke on the Water

Encore:

  1. Highway Star
  2. Hush (Joe South cover)
  3. Bass Solo
  4. Black Night

 

„Rapsodia Română“, aşa cum n-ai mai auzit-o! Don Airey a oferit un moment unic la Romexpo, în timpul concertului Deep Purple

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + = sixteen

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>