DREAM THEATER LA ROMEXPO (28.07.2014)

0
210

John Petrucci
GALERIE FOTO aici

Impresii scrise de Iulia Radu
Au trecut 5 zile de la concertul Dream Theater și eu am reușit să scriu doar titlul acestui… text. Nu îi spun nici cronică, nici recenzie pentru că nu este cazul. Sunt doar niște impresii nevinovate, subiective ale unei persoane care a ascultat ocazional muzica acestei trupe. Paranteză. Am ajuns la concert prin amabilitatea unor prieteni care ne-au oferit invitații și asta pentru că organizatorii (Phoenix Entertainment) au considerat inițial că nu am promovat evenimentul așa că ne-au refuzat acreditarea. Decizia lor a fost profund nedreaptă (în ciuda faptului că de la ei am primit doar două comunicate, noi am promovat concertul din luna aprilie, procedând exact ca un partener media oficial chiar dacă nu eram). Deși, într-un final, PR-ul evenimentului a înțeles că am pus umărul la promovarea acestui concert și ne-a acordat o acreditare, mie mi se pare revoltător să fim nevoiți să dăm atâtea explicații după ce timp de 3 luni, Andrei a dat muzica Dream Theater și informații despre concert. Mai ales că nu am cerut niciodată nicio invitație în plus (nici pentru prieteni, nici pentru familie). Am solicitat acreditări pentru că era normal să oferim publicului nostru impresii despre un eveniment pe care l-am tot promovat. În fine, închei aici această scurtă paranteză și le mulțumesc prietenilor care nu ne-au lăsat la greu și ne-au oferit șansa să vedem acest concert. Mulțumim, Anca Lăpușneanu și Alin Dincă!
 
 
O parte din coada de la jetoane

Luni, 28 iulie. Ora 19.30. Grăbesc pasul spre Romexpo. Primul șoc: deși trec prin fața hotelului Pullman, nu se aude nici musca, nu văd grupuri de spectatori grăbiți… Oare au intrat toți? Și dacă au intrat, de ce este atât de liniște înăuntru?! Poate nu mai are loc concertul?! Noroc că mi-au ieșit în cale câțiva bișnițari (oameni pe care îi văd la absolut toate concertele) cu oferte generoase: „avem bilete la preț redus”, mi-a spus unul dintre ei cu un zâmbet larg pe față. „Eu îți dau două bilete la preț de unul singur”, îmi spune altul în timp ce-mi flutură tichetele pe sub nas. Deci… e clar! Am ajuns unde trebuie! Am trecut lejer de cele două puncte de control. Înăuntru al doilea șoc: vreo 3.500 de oameni așteptau cuminți să înceapă concertul. Dintre aceștia, aproximativ 500 erau la coadă la jetoane (în Normal Circle am văzut două puncte de unde puteai lua jetoane, ambele foarte aglomerate). Nu mai văzusem până acum oameni așezați în șir indian de-a latul spațiului de la Romexpo. Era un zid uman perfect. Pentru o secundă m-am întors în timp, amintindu-mi de vremurile în care jucam în fața blocului „Țară, țară vrem ostași”, și zău că aș fi încercat să o iau la goană și să „sparg zidul”.
 
 
Ora 20.00. Cu o punctualitate nemțească, Dream Theater și-a făcut apariția pe scenă în fața unui public „amorțit”. Sincer, mă aşteptam la mai mult entuziasm din partea spectatorilor. De-a lungul anilor, am tot auzit oameni în jurul meu povestind despre dragostea lor faţă de John Petrucci şi Dream Theater, vorbeau despre ei ca despre nişte zei. Aproape că te simţeai prost dacă nu îi aprobai. Mi-amintesc cât de supăraţi erau unii pe organizatorii noştri care nu îi aduceau din nou în România. Ba mai mult decât atât, un site autohton dedicat muzicii rock a contactat în urmă cu ceva vreme managementul Dream Theater pentru a afla de ce trupa ocoleşte România de fiecare dată. Şi, când în sfârşit John Petrucci, James LaBrie, John Ro Myung, Mike Mangini şi Jordan Rudess şi-au anunţat revenirea în România, am văzut unele reacţii cel puţin bizare pe Facebook. Cu două săptămâni înainte de concert, oamenii se văitau, se dădeau de ceasul morţii că, vezi Doamne, degeaba vin ăştia dacă nu vor cânta „Pull Me Under”, „Voices”, „Metropolis” şi altele… Oare din cauza asta au rămas acasă fanii adevăraţi?! Şi eu care credeam că un concert live este o experienţă unică pe care îşi doreşte să o trăiască orice iubitor de muzică… Aiurea!
 
Având în vedere că în Normal Circle te puteai plimba în voie (nici în Golden situaţia nu era mai aglomerată), m-am apropiat de gardul de protecţie pentru a face câteva fotografii. Am nimerit lângă doi băieţi (cel mai probabil cunoscători ai muzicii DT) şi astfel am aflat un lucru (îngrijorător pentru mine 🙂 ): „E o trupă excepţională! Io nu îi înţeleg pe cei care zic că lor nu le place muzica Dream Theater. Tre’ să fii retardat să zici asta!„. Aha, e bine de ştiut! Am plecat de acolo meditând profund la afirmaţia respectivului spectator. Gândurile mi-au fost întrerupte de întâlnirea cu unul dintre formatorii de opinie din România (nu spun cine, persoană importantă!) care venise la concert cu cele două fete. Show-ul începuse deja de o jumătate de oră. Dar când domnul l-a întrebat pe Andrei: „cine-s ăştia de pe scenă? asta-i trupa de deschidere, nu? Ai idee la cât începe Dream Theater?„, deja am început să mă simt mai bine! Andrei l-a lămurit că nu cântă nimeni în deschidere şi că ăia de pe scenă sunt chiar cei de la Dream Theater, iar reacţia interlocutorului nostru a fost de milioane: „ah, da! mi se părea mie că sună prea bine!„. Tot plimbându-ne pe acolo ne-am întâlnit cu mai mulţi artişti, unul dintre ei (rocker cu vechime) susţinea că vocalul e unul nou „l-au schimbat recent, nu mai este ăla pe care îl ştie lumea, de aceea sună ciudat vocea”. Între noi fie vorba, James LaBrie este în trupă din 1991. Dar este adevărat că din Normal Circle nu îi vedeam pe artişti, ecranul din spate fiind foarte mic şi, la fel de adevărat este faptul că sunetul a fost prost, adică s-a auzit după cum bătea vântul, când pe stânga, când pe dreapta. De aceea ne-am plimbat şi noi de colo-colo. Ca să auzim ceva. Cred că John Myung a avut cel mai mult de suferit din cauza sunetului, abia se auzea, fapt confirmat şi de mai mulţi artişti şi oameni care s-au ocupat de sunet de-a lungul timpului.
 
După cum am spus la începutul acestui text, am ascultat muzica lor ocazional, Dream Theater nefiind chiar pe „felia mea”, tocmai de aceea nu voi intra în comentarii profunde. Mi-a plăcut concertul! Este o încântare să vezi la lucru nişte instrumentişti excepţionali, care deşi par „pierduţi” în propria partitură sună atât de bine împreună. Este ca şi când ai asculta patru concerte într-unul singur! Jos pălăria pentru toţi! E drept că privindu-i pe băieții de la Dream Theater mi-am amintit și de vorbele spuse recent de Rick Wakeman (keyboards, Yes) în ziarul The Guardian despre Petrucci & Co: „În anii ’70 existau trupe care încercau să cânte 4 milioane de note pe minut, așa că tinerii de atunci s-au gândit să încerce să cânte 5 milioane. Sigur că timpurile s-au mai schimbat de atunci, dar cei de la Dream Theater nu au aflat încă acest lucru”. Poate părea o critică dură, dar, cine știe, o fi și un sâmbure de adevăr.
Cert este că ne-am bucurat de trei ore de muzică adevărată (cu o pauză de 15 minute). Apropo de aşteptările spectatorilor, la ieşire un tip era absolut convins că idolii lui au cântat şi „Pull Me Under”. Omul părea fericit şi până la urmă asta este tot ce contează, chiar dacă piesa nu a fost inclusă în setlist.
Am citit și câteva cronici din presa internațională despre acest turneu. Atât jurnaliștii din Marea Britanie, cât și cei din SUA critică setlistul concertului. „Câteva piese mai accesibile ar fi atras cu siguranță un număr mai mare de spectatori. Nu am văzut nici prea multe fete în public. Nu voi înțelege niciodată de ce trupa nu mai cântă „Pull Me Under” și nici de ce nu au inclus măcar piesa „Forsaken” care ar fi dat un aer mai comercial show-ului”, scrie David Randall pe site-ul getreadytorock.me.uk.
 
În final, vă las şi câteva opinii avizate ale celor care au fost prezenţi la concert.
 
Marcel Platon: „De ce isi doresc unii dintre spectatorii Dream Theater sa fie mai aproape de scena? Pentru headbanging sau pentru a le vedea degetele celor doi, Petrucci si Myung (Doamne, cat mai munceste baiatul asta). Eu m-am asezat intr-o pozitie cat mai buna pentru a-l vedea la lucru pe cel care m-a incantat la Sala Palatului cu Steve Vai in aprilie 2000 (cand l-am vazut pentru prima oara si pe Mike Keneally). Spun unii tobosari ca acei contratimpi ai lui Portnoy sunt greu de executat, Portnoy nefiind in tagma vitezistilor, dar cu siguranta in tagma tehnicienilor de varf. Asteptarile nu mi-au fost inselate pentru acest al cincilea concert (doua la Budapesta, o data la bulgari si o data la Arenele Romane). Daca vreti sa fiu si eu carcotas poti spune ca nu e incisiv precum Portnoy, dar Mangini este aparent moale si are o eleganta care se capata cu timpul. Iar tehnica lui este dobandita prin disciplina, care la randul ei e obtinuta prin motivatie, iar motivatia se hraneste cu rezultate. In 1997 a scos o carte prin care a cautat sa isi explice cum constientizezi ritmul, cum exersezi, care este legatura creier si maini+picioare. Sa nu uitam ca el a batut alaturi de Annihilator, pe Set the World on Fire, All for You si Metal si de Extreme, pe frumusetea de Waiting for The Punchline. Au fost mai rare pasajele solo ale lui Rudess, dar m-au incantat pasajele matematice si tandemurile chitaristilor. Daca Portnoy pe fiecare piesa live isi crea un moment solo, Mangini a avut nevoie sa raman singur pe scena, pentru a comunica cu publicul si sa execute fineturi. Apropos, de comunicare: James nu este vreun talent la asa ceva, dar in schimb pe el il ajuta “teava”! Devine din ce in ce mai bun (si pentru ca e singurul care se mai poate perfectiona) si este de apreciat faptul ca a pomenit numele organizatorului, Phoenix Entertainment, multumindu-i si sperand ca tot Phoenix Entertainment ii va rechema (nu dupa 12 ani). Au trecut 20 de ani de la Awake si 15 ani de la minunatia de Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory si baietii au vrut sa multumeasca o parte din public (din care fac si eu parte). Eu m-am bucurat de fiecare secunda din cele 3 ore ale unui concert care a inceput la fix.
Desi nu s-a cantat As I Am (ce frumusete de riff) aceste cuvinte i se potrivesc celui de-al 5-lea element Dream Theater – Mike Mangini:
”To those who understand, I extend my hand
To the doubtful I demand, take me as I am”
Aruncati un ochi, daca nu ati vazut auditia lui Mike Mangini
(sursa: pagina de Facebook a lui Marcel Platon)
 
 
Andrei Bălaşa (PhenomenOn): „Avand in vedere ca i-am mai vazut odata live si au fost extraordinari, aveam mari asteptari pentru acest concert si nu am fost deloc dezamagit. Au cantat trei ore, impecabil. Dream Theater nu se adreseaza oricui si asta s-a vazut, prin public erau in mare parte muzicieni si cunoscatori de muzica. S-a simtit o lipsa de show pe  care o aducea Mike Portnoy, insa Mike Mangini este un tobosar extraordinar si este perfect pentru formatie. Sunetul consider ca putea sa fie mai bun, dar asta nu mi-a stricat deloc seara. Dream Theater demonstreaza inca o data ca nu degeaba sunt cea mai iubita trupa de progresive metal”.
 
 
 
 
 
 
Vasile Șeicaru: „AM FOST ASEARA LA DREAM THEATER!

Aseara am fost cu mai multi prieteni la concertul trupei Dream Theater!
A fost incredibil! I-am vazut si acum 12 ani la Arenele Romane!
Nu va povestesc nebunia pe care am trait-o, n-are rost, ar fi trebuit sa fi fost si voi acolo ! A venit din Germania si Mihnea, baiatul meu, care i-a vazut de f multe ori!
Am facut si niste poze inainte de a incepe concertul!”
(sursa: pagina de FB a lui Vasile Șeicaru)
 
 
 
 
 
Vali Rotari (Foişorul de Foc): „Cu toate ca niciodata nu am fost un fan activ al celor cinci Dream Theater, atunci cand am auzit ca vor reveni, de aceasta data la ROMEXPO, am facut tot posibilul sa fiu prezent si sa nu pierd acest regal. Am intarziat la intalnire cu cinci minute, si mare mi-a fost mirarea, atunci cand am ajuns in fata scenii, sa-i revad dupa 12 ani pe cei mai desavarsiti matematicieni ai metal – progresivului actual, insirand notele pe portativ cu o meticulozitate si o harnicie exagerata. Cantarea a fost asa cum m-am asteptat, impecabila. Cei cinci, James LaBrie, Jordan Rudess, noul drummer Mike Mangini, alaturi de cei doi Berklee, Petrucci si Myung, ne-au impartit magia cu generozitate, si au transformat cele trei ore dintr-o zi de luni, in zi de sarbatoare. Regretele le am pentru ca am fost cam putini, si poate ar fi fost mai bine sa se tina in sala ROMEXPO, astfel am fi scapat si de deranjul pricinuit de vant,… onor sunetului”.
Setlist Dream Theater – Romexpo, 28 iulie 2014
Part I
False Awakening Suite
The Enemy Inside
The Shattered Fortress
On the Backs of Angels
The Looking Glass
Trial of Tears
Enigma Machine
Along for the Ride
Breaking All Illusions

Part II

The Mirror
Lie
Lifting Shadows Off a Dream
Scarred
Space-Dye Vest
Illumination Theory
 
Part III
Overture 1928
Strange Deja Vu
The Dance of Eternity
Finally Free

Andrei Partos
Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here