ROCK THE CITY LA ARENELE ROMANE (28 IUNIE 2009)

0
10

Articol de Iulia Radu
Starea de incertitudine

LIMP BIZKIT

17.20. Sufocaţi de căldură, cu un aer plictisit, aproximativ 2.000 de oameni zăceau răsfiraţi prin Arenele Romane. Unii la coadă pentru băutură (cu sau fără alcool), ţigări, CD-uri, tricouri, alţii instalaţi bine mersi lângă gardul de protecţie din faţa scenei. Câţiva n-au rezitat tentaţiei de a ţine în braţe o chitară adevărată, un bas sau de a se juca puţin cu beţele de la baterie. S-au oprit la standul Jack Daniels şi pentru câteva momente au avut la picioare lumea… virtuală, devenind adevărate rock-staruri.
Între timp, au mai venit câţiva spectatori. Scena este „întunecată” la propriu. În spate o pânză neagră, în timp ce sculele celor de la Limb Bizkit sunt acoperite cu pânză neagră. Cât timp se instalează sculele pentru Saga mai dau o tură prin Arene. Publicul este tânăr (majoritatea au vârstă cuprinsă între 25-35 de ani), gălăgios şi pus pe distracţie.
A schimbat tricoul Ramones cu unul inscripţionat Queensryche
Oamenii par că se cunosc între ei, că sunt prieteni de când lumea şi pământul, se salută, se cinstesc cu bere, socializează uşor şi sunt gata să primească în grupul lor pe oricine. Sau aproape… Că nu e bine nici să fii prea „diferit”. Bunăoară, un tip a simţit până în măduva oaselor privirile ironice ale celorlalţi. Era greu să nu-l remarci: îmbrăcat în pantaloni de piele, tuns scurt şi gelat bine, cu bocanci, ochelari de soare şi tricou inscripţionat Ramones. „What a freak!”, exclamă un băiat în timp ce îşi savura berea. Puţin mai în colo câteva fete îşi dădeau coate şi râdeau cu subînţeles. „Uite un manelist ascuns în haine de punker”, comentau alţii de zor. Se vede treaba că omul nostru s-a simţit lezat, astfel încât la scurtă vreme l-am văzut la standul de tricouri. Şi-a cumpărat unul pe care scria Queensryche. L-a pus imediat pe el, a renunţat la ochelari şi… s-a pierdut în mulţime.
17.40. Saga urcă pe scenă în aplauzele oamenilor. Cum, nu este îngrămădeală mare în faţă, avansez şi eu. Vreau să-i văd mai bine. Super tare intro-ul. Deja îmi place Ian Crichton (chitară)! Când şi-a făcut apariţia pe scenă Rob Moratti (solist) am avut o tresărire. Prima concluzie: este singurul brunet din trupă! Atât Jim Crichton (bas, keyboards), Jim Gilmour (keyboards, clarinet, vocal), Brian Doerner (baterie) cât şi Ian sunt blonzi. A doua: a petrecut mult timp la sala de forţă! Impresionate de fizicul lui, câteva domnişoare s-au dus mai în faţă să vadă dacă nu cumva avea ochi albaştri. Rob ne salută des, ne întreabă dacă ne simţim bine, ne face cu mâna, când interpretează piesele are gesturi largi (care, mai degrabă te duc cu gândul la muzica uşoară decât la rock), traversează agale aş putea spune, scena din dreapta în stânga şi salută pe toată lumea, se înclină în faţa publicului de câte ori simte nevoia să o facă. Cineva observa lângă mine: „Parcă e prea teatral”, „Zici că e balerin”… Revin un pic la chitarist. Au fost momente în care aveam impresia că Ian îşi învăţase chitara să vorbească. Momentele solo au fost absolut încântătoare!
Recitalul a fost bine primit au cântat şi piese mai vechi. Astfel, am ascultat On The Air, Step Inside (piesă nouă, de pe albumul The Human Condition lansat în 2009), You’re Not Alone (una dintre preferatele mele). La 18.50 ne-am luat la revedere de la Saga. Reţin că au promis că se vor întoarce.
Starea de rock
Între timp s-a mai strâns lume. Acum suntem aproximativ 3.000 de oameni. O ploaie rece „stinge” zăpuşeala de mai devreme şi apoi se opreşte. Îngrijorată scanez cerul în căutarea altor nori. Constat că Sinead O’Connor şi-a uitat curcubeul deasupra Arenelor Romane. Ne zâmbeşte atât de frumos, încât pentru o secundă devin optimistă în ceea ce priveşte vremea. Aceste gânduri au dispărut însă, rapid. A început să plouă din ce în ce mai rău. La 19.40, o fată ţipă isteric arătând cu mâna spre scenă: „Uiteeeeeeeeee-l!!!!!”. Întorc privirea şi zăresc în spatele instrumentelor trupei Limb Bizkit, un băiat drăguţ, brunet care avea atârnată de gât o chitară. S-a schimbat registrul odată cu primele acorduri de chitară. De la rock-ul melodios şi sunetul cald care se revărsa peste public în timpul recitalului Saga, am trecut la acordurile dure, metalice ale trupei Queensryche. Ploaia nu a mai contenit. Geoff Tate (solist) era încântat: “Ploaia asta mă face să mă simt ca acasă în Seattle”. Au cântat multe piese de pe noul album (American Soldier, 2009) dintre care amintesc: A Dead’s Man Words (la care Geoff a folosit şi un saxofon), Man Down şi The Killer. “Fulgera” pe scenă şi în acelaşi timp cerul era “brăzdat” de fulgere adevărate. Era ca şi când americanii comandaseră ploaia la pachet cu tunete şi fulgere. Când s-au înteţit fulgerele, vocea lui Geoff, ajutată de câteva efecte bune, părea că vine din adâncul pământului. “Chiar îţi dă fiori, mi s-a făcut pielea de găină”, spunea o fată cu vocea sugrumată. A fost un recital de rock adevărat! La final (ora 20.30), Geoff a mulţumit tuturor pentru prezenţă: “You came here to celebrate the music”.
Unii dintre spectatori au ales să plece spre casă. “Am văzut tot ce merita”, spune Constantin Petcu (41 de ani, Bucureşti). “Data trecută ratasem concertul Queensryche şi mi-a părut rău. Mă bucur că am reuşit să vin acum. Şi Saga şi Queensryche îmi plac mult de tot, am şi albume cu ei acasă. A fost un regal de rock adevărat”.
Mircea Călin (36 de ani, Bucureşti): “Am venit pentru Queensryche. I-am văzut şi anul trecut, am acasă toate albumele lor. Am prins şi 15 minute din recitalul Saga. Nu e chiar pe gustul meu, dar au fost ok. Mergem acasă pentru că plouă şi Limb Bizkit chiar nu e pe sufletul meu”.
Nelly (28 de ani, Bucureşti): “Queensryche e o trupă adevărată! Cred că Geoff Tate este unul dintre cei mai hot solişti din lume! N-aş rata pentru nimic în lume un recital de-al lor. După Limb Bizkit nu mă omor şi în momentul acesta chiar îmi este frig şi sper să-mi conving prietenii să mergem acasă”.
Andreea Iordache (23 de ani, Bucureşti): “Păi, ce pot să spun? Este una dintre cele mai frumoase zile ale mele! Sunt la un concert rock, şi e rock adevărat, frate! În plus, am primit şi ţigări gratuit, şi nu orice fel de ţigări: Kent. Mi-am făcut provizii pentru o săptămână! Ce pot să spun? Queensryche e o trupă bestială. Şi abia aştept să vină Limb Bizkit! O să ne distrăm la culme!!!”
Starea de… stare…
Decorul a suferit modificări. Pânza neagră din spate a fost înlocuită cu o pânză (tot neagră, e drept) pe care erau imprimate caricaturile membrilor trupei Limb Bizkit. Pe măsură ce se dezveleau instrumentele, publicul fremăta pur şi simplu. S-a produs o metamorfoză greu de descris. Deşi turna cu găleata şi bătea vântul, mulţi (prea mulţi, chiar!) renunţaseră la tricouri. Erau la bustul gol. Limb Bizkit au fost aşteptaţi în picioare. La 21.10 a început nebunia. Show-ul a început cu My Generation. În timp ce băieţii puneau vorbele pe ritm, în public era delir. M-am trezit în mijlocul unei mulţimi de rapperi care, pe lângă faptul că ştiau toate piesele şi le interpretau cap-coadă, abia acum îşi arăta adevărata faţă. Abia acum oamenii se simţeau în largul lor. Ce a adus cu sine această descătuşare? Păi, în primul rând nu mai ştiai exact dacă plouă cu apă sau cu… bere, suc. Zburau paharele în toate direcţiile pe deasupra mulţimii. Câteva persoane au „plutit” pe braţe de colo-colo. Unii au sărit şi au dat din cap atât de mult încât le-a venit sângele pe nas. Un norocos a ajuns pe scenă. Cum, numai el ştie! Cineva din echipa tehnică i-a dat jos rucsacul şi apoi omul a fost liber să-l îmbrăţişeze pe Fred Durst (solist). Fapt care i-a făcut geloşi pe ceilalţi. După ce ne-a mărturisit cât este de impresionat de ţara noastră („You have a very beautiful country. I Have never seen anything more beautiful in my entire life!”) a cântat piesa Show Me What You Got. Spre satisfacţia publicului nu au lipsit piese precum Boiler, Behind Blue Eyes, Full Nelson, My Way sau Faith (cover George Michael).
„This is a party, not a concert. Without your energy we have nothing”, a spus cu emoţie Fred. Şi într-adevăr, reacţia publicului nu putea să nu te încarce cu energie pozitivă. Pe parcursul recitalului s-a scandat de nenumărate ori numele trupei preferate. A fost un altfel de public, care a ascultat cu respect, dar fără prea mare implicare, primele două trupe şi a explodat pur şi simplu când au urcat pe scenă favoriţii lor.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here