20 de ani de la „revoluţia muzicală“ din România

0
252

Adevărul publică un articol pompos cu intenția de a marca 20 de ani de la o așa-zisă „revoluție muzicală”. Pentru că este vorba despre o discuție serioasă, au apelat la specialiștii industriei mioritice. Citiți, minunați-vă și apoi comentați!

Aveți mai jos fragmente din articol:

Anul 1998 a reprezentat „anul revoluţiei“ în industria muzicală românească, cele mai multe trupe dance de mare succes fiind înfiinţate în acea perioadă. Formaţii precum ASIA, Valahia, Exotic, 3rei Sud Est şi André au rămas în conştiinţa publicului, deşi pe radio nu se mai aud de mult versuri precum „Liberă la mare/ Stau cu tine la soare / Ne iubim pe nisipul fierbinte/ Nu mai sunt o fată cuminte“.

După Revoluţie, când românii încercau să digere libertatea cu tot ce a adus ea, şi după apariţia fenomenului MTV, care a început să fie transmis şi la noi în 1992, muzica străină a captat imediat interesul, iar vreme de câţiva ani românii au ascultat hituri precum „Coco Jambo“, „U Can’t Touch This“, „Casablanca“, „Ice, Ice Baby“, dar şi piesele Regelui Pop, Michael Jackson.

Pe de altă parte, înainte de ’90, românii ascultau „ce se putea“, povesteşte omul de radio Dan Finţescu: „La radio era aproape numai muzică uşoară românească. Dar cam toată lumea ştia pe cineva care avea video şi astfel câştiga acces la casetele cu emisiuni muzicale din SUA, Marea Britanie, Italia, Franţa sau Germania. Eu îmi aduc aminte că mă uitam cu nesaţ la «Musik Laden» şi «Solid Gold». Apoi existau benzi de magnetofon, viniluri şi casete audio care circulau între oameni. Spre finalul anilor ’80 apăruseră şi primele CD-uri, dar astea chiar erau păsări rare de tot. Sursă de muzică bună mai erau şi trupele de coveruri pe care le auzeai prin restaurantele de la munte şi de la mare. Eu îmi aduc aminte de trupa Gigant, pe care am văzut-o două ierni la rând cântând în restaurantul Hotelului Ciucaş din Poiana Braşov, unde mergeam în vacanţă împreună cu ai mei. Nu prea vorbeau ei engleză, dar erau una din puţinele căi prin care aveam acces la muzică occidentală. Evident că eu ascultam muzica pe care o ascultau părinţii mei înainte de 1990. Este motivul pentru care sunt şi acum fanul unor artişti ca Jacques Brel, Edith Piaf, Harry Belafonte, Charles Aznavour (din partea mamei) şi Smokie, Creedence Clearwater Revival, Bonnie Tyler, Dire Straits (din partea tatălui meu)“.

(…)

În anii ’90 s-au format majoritatea trupelor care au schimbat direcţia muzicii româneşti. Şi înainte de 1998 apăruseră trupe remarcabile: Direcţia 5 (1991), Vunk (1994), Genius, HI-Q, Ro-Mania şi Vama Veche (1996), dar şi două trupe-etalon pop-rock, Iris şi Holograf.

Tot în ‘98 se înfiinţează şi trupa L.A., cu Liviu Vârciu şi Aurelian Ciocan, iar primul lor album, „Femeia“, a fost vândut în 600.000 de exemplare, un record la acel moment.    Dacă vorbim de trupele care au marcat industria muzicală din anii ‘90, ne vom aminti cu siguranţă de cea care l-a adus în atenţia publicului pe Mihai Trăistariu, Valahia. Trupa a fost formată iniţial din Dorin Topală, Costi Ioniţă şi Laura. În noiembrie 1998, după plecarea Laurei, care s-a dedicat muzicii de operă, trupa s-a refăcut prin cooptarea lui Mihai Trăistariu, câştigător la secţiunea interpretare a Festivalului de la Mamaia. Printre videoclipurile intens difuzate ale formaţiei se numără „Banii şi fetele“, „La mare, la soare“ şi „Banana“. În noiembrie 1999, Costi Ioniţă alege o carieră solo, schimbându-şi totodată stilul muzical: trece la manele. Trupa a mai activat până în 2004, când şi Trăistariu a decis să se rupă de proiect.
(…)

Ce spun eroii „revoluţiei muzicale“

Dintre participanţii la „revoluţie“, Mihai Trăistariu crede că acum este nevoie de o investiţie financiară masivă pentru ca o piesă să ajungă hit. „Pe vremuri, când m-am lansat eu, un hit răzbea singur la tarabele cu casete. Dacă o piesă era «şlăgăroasă», era pusă la tarabe. Nu-ţi trebuia radio sau televiziune. Atunci un hit venea firesc şi natural, dacă era piesa bună. Acum, lucrurile sunt impuse de casele de discuri, de impresari, manageri, radiouri, care sunt într-o încrengătură. Ei şi-au făcut o cloacă a lor şi-mi pare rău că trebuie s-o spun. Acum se investeşte mult. Peste 10.000 de euro pentru o melodie bună de radio, peste 30.000 de euro un videoclip difuzabil. Fără bani, aproape că nu exişti“, spune cântăreţul.

Vorbind despre ce piese se difuzează la radio în prezent, Trăistariu se declară profund dezamăgit:   „Din păcate, discuţia cu radourile e una între paranteze, ca să zic aşa, pentru că fiind atât de mulţi interpreţi… De exemplu, în România există peste 9000 de cântăreţi înregistraţi. Ceea ce e înfiorător. Adică 9000 de «cântăcioşi» care se chinuie să răzbată, având în vedere că pe radio nu intră mai mult de şase piese româneşti pe zi. Dacă ascult zvonurile, se spune că se dau şpăgi, că există prietenii şi aşa mai departe. Eu, de exemplu, de 11 ani nu am mai fost la radiourile private. Pentru că se intră greu şi orice aş scoate… în mintea lor poate că nu e de radio, dar eu ştiu că adevărurile sunt ascunse. Nu intru în detalii. Mai bine te duci cu publicul tău înainte. Şi eu am concerte aproape săptămânal, nu am nicio problemă. Dar pentru tineri e foarte greu să răzbată, de-aia se şi lasă. Pentru că nu intră pe radio fără o intervenţie, poate chiar nişte plicuri cu bani. Pentru că şi ei, oamenii de radio, ştiu cât de importanţi sunt şi atunci profită de acest lucru“.

În ceea ce priveşte publicul, artistul e de părere că înainte oamenii erau „mai calzi şi mai primitori“, în timp ce showbiz-ul de altădată „năştea“ mai multe vedete: „Acum sunt şi foarte mulţi cântăreţi, e greu să ţii pasul cu toate numele, nici eu nu-mi ştiu toţi colegii. Aud o piesă şi nu-mi dau seama cine mai cântă, nu ştiu a cui e vocea. Sunt foarte mulţi şi parcă showbiz-ul actual nu mai naşte atât de multe vedete. În sensul că sunt tineri talentaţi care vin şi dispar imediat, în doi-trei ani. Şi asta e diferenţa cumva. Showbiz-ul de atunci năştea vedete şi oameni puţin mai valoroşi, acum sunt foarte mulţi care sunt talentaţi, dar sunt descurajaţi poate de faptul că n-au concerte şi se lasă repede. Sunt şi părţi bune, de exemplu soundul ţine pasul cu trendul internaţional şi s-a schimbat foarte mult, s-a modernizat mult, se cere mai mult muzică ritmată, comercială, mai mult pentru tineret, ei fac playlisturile radiourilor, dar aici e punctul minus, căci totuşi vedetele de calibru rămân tot cele vechi care au confirmat de-a lungul anilor. În anii 2000, trupele dance dominau topurile şi băteau muzica uşoară veche sau muzica pop. Acum, artiştii solo bat trupele, s-a inversat cumva showbiz-ul. Acum, tendinţa e pe solo şi trupele nu mai au atât de multă priză. Aş spune că artiştii solo de azi sunt mai interesanţi. Au tot apărut de-a lungul timpului, dar s-a cernut sita singură. Cei care nu erau interesanţi au dispărut“.
(…)

„În urmă cu 100 de ani, muzica era un lux. Acum e peste tot“

Vorbind despre schimbările prin care a trecut industria muzicală românească în ultimele două decenii, Dan Finţescu a declarat pentru „Adevărul“: „Cea mai mare diferenţă între industria muzicală din anii ’90 şi cea din prezent este că acum ea există. În anii de după Revoluţie era un hăţiş de şuşe, prietenii, tovărăşii care nu erau fiscalizate, legiferate, reglementate în aproape niciun fel“.

De asemenea, Finţescu a explicat că cele mai multe proiecte muzicale au o durată de viaţă de doar câţiva ani, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul trupelor menţionate anterior: „Puţine sunt cele care trec de pragul de cinci ani. Iar în industria muzicală este o vorbă care spune că, dacă un proiect a rezistat pe piaţă zece ani, atunci va rezista uşor încă zece“.

Întrebat cât de greu este pentru un artist să reziste în industria muzicală vreme îndelungată, Dan Finţescu a răspuns: „E din ce în ce mai greu. E vorba despre aritmetică simplă. E mult mai uşor să produci muzică acum. Există mult mai multe căi prin care îţi poţi comunica muzica. Iar urechi de ascultători nu sunt cu mult mai multe decât acum 20 de ani. Carevasăzică există mult mai multă muzică decât se poate asculta şi deci şansele unui artist de a se face auzit şi iubit au scăzut considerabil“.   În ceea ce priveşte publicul, Finţescu este de părere că acesta nu este unul mai pretenţios faţă de cel din ultimele două decenii: „Nu cred că avem un public mai pretenţios decât acum 20-30 de ani. Dar prin simpla cantitate, prin accesul facil şi (aproape) gratuit al omului la muzică, ea s-a devalorizat. Acum o sută şi un pic de ani, muzica era un lux. Acum e peste tot. Oamenii nu mai ascultă muzică în zilele noastre, ci abia dacă o mai aud în zgomotul infernal care ne înconjoară pe toţi clipă de clipă“.

Reacțiile primite pe Facebook, le găsiși în postarea de mai jos (click pe iconița de mesaje).

Ultimele postari ale lui admin (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here