CHARLES AZNAVOUR – „Și au avut mulți copii” (autobiografie) – partea a VI-a

Fragment din cartea autobiografică, „Timpul de odinioară” (Editura Ararat, 2005).
În acel 10 octombrie 1970, Ulla simți că sosise sorocul. Își făcuse valiza de câteva zile deja și, calmă, se pregătea pentru această zi mare. M-am îmbrăcat într-o clipită, am instalat viitoarea mamă în mașină și, mergând pe bandă de urgență, am gonit spre clinica Sainte-Isabelle de la Neully. „Totuși, m-am gândit eu, cum poate fi ea sigură de dată?” Dar așa este doamna mea, punctuală, precisă și sigură. Am ajuns la clinică prin poarta de urgență, am însoțit-o pe soția mea în camera ei: „Bine, nu-i nevoie să stai aici, du-te să faci o plimbare, te întorci peste o oră sau două”, îmi spuse ea. Suntem niște pudici ea și cu mine, pentru a asista la o naștere. Așadar nu m-am lăsat și am plecat – de altfel, nu trebuie să contrazici o femeie însărcinată, mai ales în ziua nașterii primului ei copil. Era al ei și numai al ei. Am condus fără nicio țintă pe străzile Parisului. Când m-am întors la clinică, două infirmiere împingeau afară din ascensor un pat rulant în care se aflau, groggy, Ulla cu Katia în brațe, roză și durdulie, copilul așteptat, copilul Ullei, de care nu trebuia să te atingi. Era bunul ei, opera ei, de care, la nevoie, doar eu mă puteam apropia.
Cu Micha, lucrurile s-au petrecut mai normal. Nașterea lui Nicolas, cel din urmă dintre copiii noștri, a avut loc în plină lună august, pe când trebuia să fac un turneu în Italia. Ulla m-a sfătuit să plec cu primii doi, pretinzând că ea se va putea descurca foarte bine singură. Efectiv, câteva zile mai târziu, ne anunța la telefon că era un băiat, în timp ce Katia și Misha se bălăceau fericiți în piscina unui hotel din Sanremo. La întoarcerea noastră acasă, la Geneva, familia în totalitate nu mai putea de fericire. Astăzi e rândul Katiei s-o legene pe micuța Lelia, care face din Ulla și din mine bunici fericiți.