Din jurnalul unui ninja (114): Două filosofii diferite ale conflictului. De ce Ninjutsu nu caută cușca

mai 13, 2026

„Succesul. Cortina se miră că este aplaudată ori de câte ori cade” (Lucian Blaga)

De vreo două săptămâni, tot primesc mesaje de la persoane pe care nu le cunosc (vreo 4 până acum), care îmi spuneau în mare același lucru: că ninjutsu este coregrafie veche, că n-aș rezista nici un minut într-o confruntare în cușcă cu un practicant de kickboxing sau MMA. M-au surprins mesajele pe aceiași temă venite de la persoane diferite (cel puțin aparent). Mărturisesc că cel mai mult m-a șocat obtuzitatea prin care este abordat subiectul de persoane cu vechime în practică (persoanele în cauză au subliniat asta în mesajele lor). Ok, în anii ’90 eram cu toții luați de val și pot înțelege astfel de opinii radicale, dar în 2026 nu prea le văd rostul. Trăiam cu impresia că pentru un practicant e clar că nu un animit stil este eficient, ci modul în care omul aplică o tehnică. După cum spuneam, subiectul este vechi și credeam sincer că a fost depășit pe la începutul anilor 2000, încă de atunci citeam în presă articole despre eficiența stilurilor de arte marțiale și credeam că au fost lămurite lucrurile la vremea respectivă. Dar pentru că nu e prima dată când primesc astfel de mesaje și întrebări (de la necunoscuți dar și de la amici), am decis că e timpul să spun cum văd eu lucrurile ca să nu fie nevoie să mă repet pe viitor.

În primul rând, nu mi-am propus niciodată să intru într-o cușcă. Oricât de mult aș încerca, nu reușesc să găsesc un motiv suficient de bun (pentru mine) pentru a practica așa ceva. Nici pe vremea când făceam Shotokan nu participam la competiții. Nu pentru că le consideram ceva rău, dar niciodată nu am simțit nevoia să demonstrez ceva, pe lista mea de priorități nu s-au aflat niciodată diplomele, medaliile sau centurile. Mă bucură când primesc feedback bun, când sunt încurajată și apreciată, dar nu fac din asta un scop în sine. Deci, în esență, totul se reduce la a face, a alege ceva ce simți că te reprezintă. Mai ales când în balanță sunt puse două alternative profund diferite. Un lucru este cert, însă, beneficii găsești în ambele.

Știu că există o lume care iubește zgomotul. Explozia. Impactul. Spectacolul forței. Corpul construit să intimideze. Lupta transformată în audiență, în arenă, în validare. Dar știu la fel de bine că există o altă lume, aproape invizibilă, care caută altceva: claritate în mijlocul haosului. Poate că asta se întâmplă și cu felul în care privim astăzi lupta. Vedem atât de multă agresivitate afișată, atât de multă demonstrație de forță, încât ajungem să confundăm spectacolul cu profunzimea și tensiunea cu eficiența.

N-am început degeaba cu citatul din Lucian Blaga. Uneori, ceea ce primește aplauze nici măcar nu este esențialul, ci doar suprafața spectacolului. Cortina nu este piesa. Nu este actorul. Nu ea poartă sensul profund al teatrului. Dar pentru că este vizibilă, prezentă în momentul final, ajunge să creadă că aplauzele îi aparțin. În cultura modernă există tendința de a aplauda ceea ce se vede imediat: corpul impresionant, K.O.-ul spectaculos, agresivitatea, dominația vizibilă, imaginea. Dar în tradițiile vechi japoneze, ceea ce este considerat cu adevărat valoros devine adesea tot mai discret pe măsură ce practicantul evoluează.

În multe sporturi competiționale moderne, agresivitatea este amplificată și canalizată pentru performanță. Arena, publicul, adrenalina, sponsorii, punctajul, ego-ul, presiunea rezultatului – toate împing practicantul spre explozie. Nu spun că aceste discipline competiționale nu au valoare. Au disciplină, condiție fizică, rezistență psihică. Dar logica lor este sportivă: duel reglementat, timp limitat, categorie de greutate, reguli, arbitru.

Ninjutsu și alte discipline tradiționale vin dintr-o cu totul altă nevoie istorică și umană. Acolo nu există: arbitru, reprize, mănuși, categorie de greutate, suprafață sigură, adversar „fair”. Există doar pericol. De aceea, în ninjutsu nu urmărești spectacolul, punctajul, dominația ego-ului, ci eficiența minimă necesară pentru a opri pericolul și a supraviețui. Cu cât mintea este mai agitată emoțional, cu atât corpul devine mai rigid și mai lent. De aceea, în ninjutsu se insistă atât de mult pe respirație, relaxare, zanshin, control emoțional, percepție, economie de mișcare, adaptabilitate. Un practicant bun nu este cel care „explodează” primul, ci cel care vede clar sub presiune. Asta este foarte greu de înțeles într-o cultură modernă care pune accentul pe spectacolul vizual.

Longevitatea practicii

În multe școli tradiționale japoneze, corpul nu este văzut ca un instrument consumabil pentru glorie rapidă, ci ca un vehicul care trebuie păstrat funcțional zeci de ani. Ideea nu este „să fii monstru la 25 de ani și distrus la 40”, ci să poți practica și transmite arta și la 70 și la 80 și la 90 de ani.

Și mai este ceva esențial: Ninjutsu nu încearcă să transforme omul într-o masină de agresivitate. Din contră. Practica serioasă te obligă să te confrunți cu propriul ego, cu frica, impulsivitatea și haosul interior. Adevărata miză nu este: „Pot să bat pe cineva?” Ci: „Pot să rămân lucid când apare pericolul?”

Eficiența reală a unei arte construite pentru supraviețuire nu poate fi verificată complet într-un mediu sigur și controlat. Istoric vorbind, multe tehnici erau validate în contexte reale: războaie, ambuscade, dueluri, haos, teren imprevizibil, arme reale, oboseală, frig, frică. Nu exista ideea modernă de „sparring pentru public” sau de validare prin spectacol. La vremea respectivă, samuraii erau plătiți în funcție de câte capete aduceau de pe câmpul de luptă. Azi… nu mai ai voie nici măcar să îi spui prostului că e prost ca să nu îl lezezi (deh, corectitudinea politică). 🙂

Dar asta nu înseamnă că practicanții de arte marțiale tradiționale japoneze erau/sunt naivi sau că „dansau/dansează coregrafii”. În școlile vechi există conceptul de repetiție obsesivă, rafinare biomecanică (știu că e un cuvânt la modă 🙂 ), dezvoltarea instinctului, condiționarea corpului, perceția distanței și timpului, controlul fricii și al respirației. Mulți văd kata ca pe o coregrafie moartă. Dar Sensei ne-a explicat în nenumărate rânduri că potrivit tradiției, kata este un „laborator” prin care corpul învăța un anumit tip de reacție și prin care sunt transmise principii. Iar principiile sunt cele care contează cel mai mult în ninpo: unghiul, distanța, dezechilibrul, percepția, timingul, economia de energie, adaptarea. Forma exterioară poate varia enorm. Principiul rămâne. Școlile tradiționale urmăresc să creeze oameni greu de citit și greu de controlat într-o situație reală. Asta schimbă complet logica antrenamentului.

Într-o confruntare reală, adrenalina distruge finețea, oamenii intră în panică, motricitatea fină scade, apar ezitarea și furia oarbă. De aceea în ninjutsu se insistă atât de mult pe naturalețe și relaxare. Nu pentru că practica ar fi „moale”, ci pentru că tensiunea excesivă te face previzibil și lent.

Incorectitudinea comparației

Dacă privim sincer lucrurile, nici sporturile competiționale nu reproduc complet realitatea. Ele testează anumite aspecte reale: rezistență, contact, presiune, timing, reacție. Dar toate astea, într-un cadru reglementat. Pe stradă, într-un conflict real, nu există: arbitru, reguli, timp limitat, protecții, adversar cooperant, un singur atacator, garanția că celălalt nu are armă.

De aceea, comparația directă dintre ninjutsu și sporturile competiționale devine uneori incorectă, pentru că ele răspund unor întrebări diferite. Sporturile întreabă: „Cine este mai bun într-un sistem de reguli?”. Ninjutsu întreabă: „Cum supraviețuiești unei situații imprevizibile?”

Două filosofii diferite ale conflictului

Sporturile competiționale moderne și artele marțiale tradiționale pornesc din filosofii complet diferite despre conflict, corp, minte și chiar despre natura omului.

În sportul competițional, conflictul este acceptat, organizat, reglementat, limitat, transformat într-o confruntare măsurabilă. Asta permite performanță, spectacol, testare atletică, comparație clară între practicanți. Este o logică foarte modernă și foarte occidentală: optimizare, eficiență măsurabilă, rezultat clar. De aceea, astfel de sporturi dezvoltă extraordinar: explozia, agresivitatea controlată, condiția fizică, toleranța la presiune, reflexele sub stres. Dar există și o consecință subtilă: conflictul devine central. Lupta devine scena principală.

În artele marțiale tradiționale perspectiva este aproape opusă. Conflictul nu este glorificat. Este privit ca un eșec al armoniei, ca o stare periculoasă și imprevizibilă care trebuie traversată cu minimum de consum și de atașament emoțional. De aceea apare ideea de evitare, adaptare, dizolvare a confruntării, folosirea mediului, destabilizare psihologică, control al propriei minți.

Într-un sistem sportiv, scopul este victoria. În Ninjutsu, scopul este supraviețuirea și continuitatea. De aceea, în multe tradiții japoneze, impulsivitatea este considerată o slăbiciune mortală. Furia îți îngustează percepția. Ego-ul te face previzibil. Dorința de a demonstra ceva te face vulnerabil. Asta explică de ce într-un dojo tradițional există atât de mult calm aparent, fluiditate, răbdare, economie de mișcare, repetare lentă, atenție la respirație. Din exterior, cineva obișnuit cu adrenalina sporturilor de contact poate spune „nu pare realist”. Dar realismul urmărit este altul: nu cel al arenei, ci realismul haosului. Pentru că într-un conflict real poți aluneca, poți fi obosit, poți purta haine incomode, poate fi întuneric, pot exista mai mulți atacatori, poate exista armă, poți fi speriat, poți avea atât de multă adrenalină încât să nu mai gândești clar. În artele marțiale tradiționale japoneze înveți să rămâi funcțional când intri în panică. De aceea în ninjutsu se pune accent pe mushin, zanshin și fudoshin.

Raportarea la timp

Sportul modern caută eficiență rapidă și vârf de performanță. Ai doar câțiva ani la dispoziție să aduni medalii pentru că apoi vârsta te obligă să te retragi. În școlile vechi, adevărata întrebare este: „Ce fel de om devii prin practică?” Pe scurt, conflictul este văzut și ca o oglindă a propriei minți. Dacă ești dominat de furie, frică, orgoliu, impuls, nevoie de validare, acestea vor apărea inevitabil și în felul în care te miști și reacționezi. Aici Ninjutsu devine o practică de autocunoștere mascată în tehnică de luptă. Și asta cred că îi derutează pe mulți azi. Pentru că oamenii vor demonstrație vizibilă, imediată, măsurabilă. Pe când în Ninjutsu este invers: ce este cu adevărat profund devine aproape invizibil.

În sporturile competiționale, corpul este o armură, un motor de forță brută. În artele marțile tradiționale japoneze, corpul este un mecanism elastic, adaptabil și integrat. Nu volumul mușchiului este important, ci: conectarea corpului, relaxarea, transmiterea eficientă a forței, mobilitatea, structura, centrul de greutate, respirația. De aceea vedem practicanți vechi de Ninjutsu, Kenjutsu, Aikijutsu sau chiar de Taiji care nu au un corp „de sală”, dar când îi atingi simți densitate, stabilitate și un tip de forță greu de explicat vizual. Este diferența dintre forță musculară izolată și forță transmisă prin întregul corp.

În tradițiile vechi există ideea că tensiunea excesivă încetinește corpul și îl face fragil. Un corp foarte rigid reacționează mai greu, obosește mai repede, transmite șocul direct în articulații, se rupe mai ușor sub presiune neașteptată. Un corp flexibil și relaxat poate absorbi și redistribui forța. Este aceiași logică precum la un copac care înfruntă furtuna. Cel rigid poate crăpa, cel flexibil rezistă.

Un corp impresionant din punct de vedere estetic nu este automat un corp eficient în orice context. În artele marțiale tradiționale japoneze scopul nu era și nu este să fii dominant câțiva ani într-o competiție, ci să poți practica o viață întreagă. De aceea vedem adesea maeștri în vârstă care nu par spectaculoși din punct de vedere fizic (unii chiar au burtă și nu au musculatură evidentă), dar se mișcă surprinzător de bine, au echilibru excelent și generează forță fără efort aparent. Pentru cineva obișnuit cu logica fitness-ului modern, asta pare imposibil. În tradiția japoneză, însă, corpul nu trebuie „umflat”, ci rafinat.

În multe școli vechi există chiar suspiciunea față de hipertrofia excesivă pentru că reduce fluiditatea, limitează amplitudinea, consumă energie inutil, creează obiceiul de a produce forță brută în locul structurii și timingului. Asta nu înseamnă că practicanții de arte marțiale tradiționale japoneze sunt slabi. Deloc. Doar că tipul de forță cultivat este diferit. E mai compact, mai precis, mai elastic, mai greu de anticipat. În cultura modernă există obsesia aceasta a demostrației vizibile: arăt puternic, deci sunt puternic. În multe tradiții japoneze, puterea reală este discretă. Aproape ascunsă. Ca apa liniștită care poate totuși eroda piatra.

Unele drumuri nu caută aplauze. Doar luciditate și prezență.

P.S. Dacă reînvie conflicte din anii ’90, de genul „depechari vs rockeri”, spuneți-mi, vă rog, pentru că mă simt în formă. 🙂