„Eu am înființat trupa, pentru numele lui Dumnezeu! Și l-am ajutat enorm pe Roger, pentru că atunci când am început el nici măcar nu era muzician.” – Interviul pierdut cu Richard Wright

Articol și interviu de Jerry Ewing (Prog, Classic Rock, Louder)

Pe fundalul unui articol de copertă al revistei Classic Rock despre The Wall, publicat în anul 2000, claviaturistul Richard Wright era hotărât să-și spună propria versiune a poveștii. Și a făcut-o.

Acest articol a apărut în primul număr al revistei Prog. El își are originea într-un material de copertă din Classic Rock dedicat albumului The Wall, publicat cu ocazia lansării Is There Anybody Out There? The Wall Live 1980–81.

La început, Richard Wright nu fusese intervievat deloc, iar ulterior doar o foarte mică parte din conversația cu el a fost publicată într-un număr următor al revistei. În 2009, Prog a decis să publice interviul integral. În 1999 am stat de vorbă cu Roger Waters, David Gilmour și Nick Mason pentru un articol de copertă al revistei Classic Rock dedicat albumului The Wall.

Eram una dintre doar două publicații britanice care primiseră acces la o trupă renumită pentru lipsa de interes față de presă. Era înainte de concertul Live 8, iar tensiunile care destrămaseră trupa – plecarea lui Roger Waters pe cont propriu și procesul, pierdut de acesta, intentat lui David Gilmour și Nick Mason pentru continuarea activității sub numele Pink Floyd – erau încă foarte evidente. Acuzațiile reciproce continuau să fie aruncate de o parte și de alta (cu excepția lui Nick Mason, calm ca întotdeauna).

Am încercat să vorbim și cu Richard Wright, însă ni s-a spus că regretatul claviaturist era „undeva prin Franța”. Având în vedere că Wright fusese concediat de Roger Waters în timpul realizării albumului, dar apoi participase la turneul de promovare doar ca muzician angajat, perspectiva lui părea esențială. Se pare însă că alții nu împărtășeau aceeași părere. La câteva zile după apariția articolului am primit un telefon de la biroul lui Wright. „Rick vrea să vorbească cu tine”, mi s-a spus, iar eu am fost chemat imediat la apartamentul său din Kensington Mews.

La început era supărat și a vorbit deschis despre subiectele în care considera că fusese prezentat incorect, explicând propria lui versiune asupra evenimentelor. A fost o discuție fascinantă și a scos în evidență cât de disfuncțională putea fi trupa Pink Floyd, în ciuda faptului că realizase unele dintre cele mai revoluționare și impresionante creații din istoria muzicii rock. Între timp, desigur, Waters, Gilmour, Mason și Wright au îngropat securea războiului și au urcat împreună pe scena din Hyde Park pentru Live 8, în 2005. Prin urmare, sentimentele exprimate în 1999 s-ar putea să nu mai reflecte modul în care membrii trupei priveau lucrurile mai târziu. Din păcate, moartea lui Richard Wright, răpus de cancer în septembrie 2008, a pus capăt oricărei speranțe, fie ea și vagă, că cei patru s-ar mai putea reuni vreodată.

Richard Wright:

„Au fost ridicate mai multe probleme. De exemplu, s-a spus că stăteam în studio fără să fac mare lucru, dar că voiam totuși să primesc partea mea din drepturile de producător. La început, până la Animals, toate albumele erau coproduse de întreaga trupă. Însă când Bob Ezrin a fost adus ca producător pentru The Wall, am avut rezerve în privința aducerii unui producător din afara formației. Nu din motive financiare sau pentru că pierdeam o parte din veniturile de producție, ci pentru că simțeam că trupa își pierde una dintre marile ei calități. Până atunci, Pink Floyd funcționa prin faptul că membrii se contraziceau între ei – nu fizic, desigur –, dar toți contribuiau, împreună, ca grup. Cred că cele mai bune lucruri ale noastre au ieșit tocmai din acest mod de lucru. Era însă o situație dificilă, pentru că până atunci relația dintre mine și Roger devenise foarte tensionată, iar în cazul lui The Wall, Roger venise deja cu două lucrări aproape terminate.

Privind în urmă, cred că decizia de a aduce un producător extern a fost cea corectă. Dar atunci eram convins că Pink Floyd își pierde felul tradițional de a crea muzică. Totuși, după ce l-am cunoscut pe Bob, mi-am dat seama că era foarte bine că îl aveam alături. Dacă el nu ar fi fost acolo, The Wall probabil nu ar fi fost terminat, pentru că în trupă existau foarte multe tensiuni. Îi acord tot meritul lui Roger: a venit cu un demo foarte brut. Dar îmi amintesc că stăteam în studioul Britannia Row împreună cu David, Bob și Roger și ne întrebam cum am putea face materialul mai bun. Cât de mare a fost contribuția mea sau a lui Dave la îmbunătățirea conceptului inițial al lui Roger, nu pot spune. Dar trupa era acolo și participa. Între mine și Roger existau tensiuni. Și, de fapt, existaseră încă din perioada înregistrărilor pentru Animals.”

Când crezi că au început tensiunile care, în cele din urmă, au dus la concedierea ta?

Richard Wright: Existau tensiuni chiar și în perioada The Dark Side of the Moon, când noi trei – Dave, Roger și eu – eram compozitori. O mare parte din concept îi aparținea lui Roger. Dar aveam discuții și certuri despre cum ar trebui împărțite creditele pentru compoziție. Au existat tensiuni și în timpul albumului Wish You Were Here. Totuși, uneori aceste conflicte erau benefice și ne ajutau să facem discuri foarte bune. Între mine și Roger au existat întotdeauna fricțiuni, încă de la început. Ca personalități, pur și simplu nu ne potriveam. Îmi amintesc că existau tensiuni încă de pe vremea când eram studenți la Regent Street Polytechnic, înainte ca trupa să devină profesionistă. Era ceva între noi. Dar era un lucru sănătos. Nici atunci și nici acum eu și Roger nu ne-am fi ales ca prieteni. Dar puteam lucra cu el pentru că îi recunoșteam calitățile și ceea ce aducea în trupă.

Așadar, în esență, problemele au fost provocate de relația tensionată dintre tine și Roger?

Richard Wright: Trebuie să spun că Roger, spre meritul lui, venea întotdeauna cu „Marea Idee”. Acesta era rolul lui în trupă – uneori avea idei foarte radicale. Eu și Dave puneam muzica pe ideile lui. Așa funcționa Pink Floyd. Uneori voia ca efectele sonore să acopere muzica, iar eu și Dave refuzam. El mă scotea din sărite, iar eu îl scoteam pe el din sărite pur și simplu fiind cine eram. Eu sunt o persoană mai rezervată și nu îmi exprim opiniile la fel de ferm cum o făcea el. Iar uneori asta poate fi interpretat ca și cum nu ai avea nicio opinie. Dar, când am ajuns la The Wall, deja nu mai funcționam ca o trupă.

Și totuși, pentru numele lui Dumnezeu, eu am înființat această trupă! L-am ajutat enorm pe Roger, pentru că atunci când am început el nici măcar nu era muzician. La fel a făcut și Dave. Așa cum a spus și Dave, el consideră că a fost greșit să fiu dat afară și că problema trebuia rezolvată stând la masă și discutând. Începând cu Animals, poate chiar mai devreme, Roger a început să creadă că el este trupa, iar noi ceilalți eram doar oameni utili pentru punerea în practică a ideilor lui. Nu era așa. Dar înțeleg de ce a ajuns să creadă asta, pentru că el era cel care ne împingea mereu înainte. Eu și Dave eram mai relaxați, poate uneori chiar leneși… Rolul lui era extrem de important, dar funcționa doar împreună cu mine și Dave. Iar succesul modest al albumelor sale solo demonstrează că între cei patru exista o chimie aparte. Până la Animals, eu nu mai scrisesem nimic.

De ce?

Richard Wright: Ținea pur și simplu de mine. Nu îmi venea nicio idee și aveam foarte puțin de oferit. Nici Dave nu avea foarte mult. Dar cred că felul în care cânt la clape este foarte bun. Când am ajuns la The Wall, Roger venise deja cu ideea unui nou album, iar eu încă nu compusesem nimic. Se glumea mereu că îți păstrezi cele mai bune piese pentru albumul solo. În cazul meu, sigur nu a fost așa!

Cum privești astăzi albumele tale solo? În interviul nostru, Roger a fost destul de dur cu ele. (Waters le numise „îngrozitoarele lui albume solo”.)

Richard Wright: Asta este Roger. Poate că după 18 ani s-a schimbat. Dar, din interviurile lui, se vede că furia față de trupă a continuat și după plecarea lui. Încă este convins că el era singurul cu adevărat important în Pink Floyd, iar ceilalți nu contau. Mă uimește că încă gândește astfel și că nu poate privi în urmă pentru a vedea că unele dintre cele mai bune lucruri pe care le-a făcut au fost create atunci când eram împreună. Același Roger dintotdeauna. De ce a spus asta? Cred că primul meu album solo, Wet Dream, ținând cont de perioada prin care treceam, nu a fost extraordinar, dar a fost decent. Albumul realizat cu Zee, Identity, a fost un dezastru și are tot dreptul să spună asta. Era o perioadă din viața mea în care eram complet pierdut. Însă ultimul meu album, Broken China, este unul de care sunt extrem de mândru. Nu a avut succes comercial, dar nici al lui nu a avut. El spune despre ultimul lui album solo – Amused to Death – că este cea mai strălucită lucrare de pe planetă și că istoria va demonstra că este o capodoperă. Această convingere că muzica lui este extraordinară, iar a tuturor celorlalți este proastă depășește orice logică. Simte nevoia să spună asta. Nu știu din ce motiv.

Nu m-au supărat declarațiile lui. Mă așteptam la ele. Acesta este Roger pe care îl cunosc. Mi s-au părut foarte bune unele părți din Amused to Death, dar altele nu sunt deloc pe gustul meu. Și, dacă ar fi lucrat împreună cu Pink Floyd, acele pasaje pur și simplu nu ar fi ajuns pe album. Privind în urmă, cred că albumul meu solo vorbește despre depresie și despre experiența mea de a trăi alături de cineva care suferea de depresie. În perioada The Wall, cred că și eu eram deprimat. Probabil din cauza divorțului și a relației foarte dificile cu prima mea soție. Acum cred că nu ofeream tot ceea ce puteam, pentru că nu mă simțeam bine cu mine însumi.

La vremea aceea nu îmi dădeam seama că eram în starea aceea, dar sunt aproape sigur că ceilalți au interpretat comportamentul meu ca pe o lipsă de interes – în special Roger. El mi-a făcut munca extrem de dificilă. Și îl puteți întreba pe Bob Ezrin. Eu cred că hotărâse deja să scape de mine din motive personale, nu muzicale, și încerca să-mi facă lucrurile cât mai grele. Interesant este că, discutând cu inginerul de sunet al Pink Floyd, James Guthrie, care este un om foarte de încredere, acesta mi-a spus: „Felul în care cânți este excelent.” Așa că mă întreb: ce se întâmpla de fapt? Undeva se spune că eu locuiam în studio, în timp ce ceilalți erau alături de familiile lor. În realitate, da, locuiam practic în studio, dar îmi lipseau cumplit familia și copiii, pentru că ei trebuiau să meargă la școală. În schimb, copiii celorlalți erau încă suficient de mici încât puteau călători împreună cu ei. Eu rămâneam în studio, iar ceilalți mă întrebau: — „De ce vii să lucrezi noaptea?” Pentru că atunci nu erau ingineri de sunet acolo, întregul album era deja planificat și puteam intra liniștit să înregistrez o partidă de pian. Îmi era foarte greu să lucrez atunci când Roger sau Bob erau de față. Așadar, ideea că stăteam degeaba și îmi pierdeam timpul nu este deloc corectă. Pe de altă parte, eram într-adevăr puțin deprimat… sau poate chiar profund deprimat. Abia mai târziu, după ce am început să merg la psihoterapie, mi-am dat seama că probabil aceasta era realitatea și că, din cauza acelei stări, nu am contribuit atât de mult pe cât aș fi putut.

Se pare că totul a ajuns la punctul culminant atunci când ați plecat cu toții în vacanță, în august 1979, în timpul înregistrărilor. (Roger Waters susține că, atunci când i s-a cerut să revină în studio cu o săptămână mai devreme, reacția ta a fost: „Spune-i lui Roger să se ducă dracului.”)

Richard Wright: Toți fuseserăm de acord să luăm o vacanță. Roger plecase deja la Los Angeles. Cred că și Dave plecase acolo, dar nu-mi mai amintesc sigur. Apoi, cu o săptămână înainte de data stabilită, s-a hotărât să ne reunim mai devreme și să reluăm înregistrările. Până în acel moment eu nu avusesem nici cea mai mică idee că se discuta despre asta. Acum, citind toate aceste lucruri, îmi dau seama că Roger își pregătea planul cu mult înainte să bănuiesc eu.

În orice caz, managerul mi-a transmis că trebuie să mă întorc imediat și să începem din nou înregistrările. Iar reacția mea a fost: „Nu. A fost trimis să-mi spună asta. Roger mă testează. Noi toți am fost de acord asupra unei perioade de vacanță, iar eu îmi rezervasem acel timp pentru copiii mei. Nimeni nu-mi spusese că eram atât de mult în întârziere cu albumul. Vreți să vin acum? Nu. Vin la data pe care am stabilit-o cu toții.” Dar nu i-am spus lui Roger „du-te dracului”. Pur și simplu nu vorbesc așa. Și acesta a fost ultimul lucru pe care l-am auzit despre subiect, până când am ajuns la Los Angeles, iar managerul Steve O’Rourke mi-a spus: „Roger vrea să părăsești trupa.”

 

Totuși, de atunci v-ați mai întâlnit, nu-i așa?

Richard Wright: Am citit și altceva într-o revistă. Se spunea că m-am dus la unul dintre concertele lui Roger, că am intrat în culise și că „băusem câteva pahare”. Nu este adevărat. Mă simțeam foarte stânjenit. Jon Carin, care cânta la clape atât cu noi, cât și cu Roger, mi-a spus: „Trebuie să vii.” Eu nu voiam. Iar apoi, în acel articol, Roger spunea că față în față am fost foarte prietenos cu el, dar că, în public, îl vorbeam de rău. Asta m-a înfuriat foarte tare. De unde știa? Cine i-a spus așa ceva? Nu este adevărat. Stăteam în primul rând și îmi era foarte greu să-l ascult cântând piese Pink Floyd, pentru că eu îmi doream să fiu acolo, pe scenă.

Când interpreta Comfortably Numb și Wish You Were Here, pur și simplu nu era la fel de bine ca atunci când le cântam noi patru împreună. Și cu atât mai puțin ca atunci când eram noi trei, pentru că vocea și chitara lui David Gilmour sunt atât de distinctive. Dar, când a început să cânte propriile lui piese solo, m-am relaxat. Am fost destul de impresionat. De fapt, am fost impresionat și de el ca interpret, pentru că nu este deloc ușor. Avea un spectacol de lumini foarte modest. Nu se putea ascunde în spatele efectelor vizuale, așa cum se întâmplă într-un concert Pink Floyd. Era expus în fața publicului și mi s-a părut că prestația lui era foarte bună în piesele solo. La fel și vocea.

M-am gândit: „Doamne, chiar cântă foarte bine!” Știam că Roger avusese întotdeauna mari probleme cu intonația în studio. Mai târziu am auzit – iar el poate confirma sau infirma – că, de fapt, vocea era înregistrată pe bandă. În momentul acela însă mi-am spus: „Vocea este perfect acordată și sună minunat.” Ulterior am aflat că multe dintre pasajele vocale erau, de fapt, preînregistrate și că el doar făcea playback. O persoană care stătea lângă mine m-a recunoscut și mi-a spus: — „Ce bine că ai venit! Urcă și tu pe scenă?” I-am răspuns: — „Nu cred.” Apoi m-a întrebat: — „Cum ți se pare spectacolul?” I-am spus că îmi este greu să ascult piesele Pink Floyd, dar că sunt impresionat de prestația lui Roger. Atât. Asta nu înseamnă că îl vorbeam de rău. Cred că Roger pur și simplu a inventat povestea. Și mă întreb: „De ce trebuie să spui astfel de lucruri, Roger?”

Întâlnirea din culise a fost dificilă pentru amândoi. Nu ne mai văzuserăm de 18 sau 19 ani. Eu nici măcar nu voiam să merg. Dar Jon Carin m-a convins, iar soția mea m-a încurajat și ea. Ea nici măcar nu știa ce se întâmplase între noi. Și atunci m-am gândit: „De ce nu? Suntem oameni maturi acum.” Așa că am intrat în culise, i-am strâns mâna și i-am spus: „Ce mai faci?” Amândoi ne simțeam stânjeniți. Și asta a fost tot. Nu a existat nicio conversație profundă, niciun moment de reconciliere spectaculoasă. Am ajuns într-un punct al vieții în care cred că toate prostiile astea ar trebui să înceteze. Mi se pare deja un comportament copilăresc să continuăm să ne războim.

Simplul fapt că v-ați întâlnit sugerează că relația dintre voi începuse totuși să se dezghețe?

Richard Wright: Roger este un om foarte inteligent și vorbește extraordinar de bine. L-am întrebat pe Jon Carin: — „Cum este să lucrezi cu Roger?” El mi-a răspuns: — „Este un om blând, amabil și se poartă foarte frumos cu trupa.” Îl cred. Dar mă gândesc că, pentru Eric Clapton, trebuie să fi fost o perioadă foarte proastă din viața lui ca să plece în turneu cu Roger Waters. (Clapton a cântat pe albumul solo al lui Waters din 1984, The Pros and Cons of Hitch Hiking.)

Se spune că jumătate din public venea, de fapt, să-l vadă pe Eric Clapton. Iar când Eric cânta un solo și publicul îl aplauda, Roger mergea în culise și îi spunea: „Ce naiba faci, Eric? Acesta este spectacolul meu!” Pe Roger acela îl cunosc. Pe Roger cel „blând și amabil”, despre care vorbea Jon, eu nu l-am cunoscut. Roger purta în el foarte multă amărăciune și foarte multă furie. La rândul meu, și eu am purtat multă amărăciune și multă furie din cauza felului în care am fost tratat. În esență, situația a fost foarte simplă: Ori plecam eu, ori el nu mai termina de înregistrat The Wall. Eram într-o situație fără ieșire. Dacă și-ar fi dus amenințarea până la capăt, din punct de vedere financiar eram cu toții îngroziți. Dave și Nick nu m-au susținut. Și până în ziua de astăzi mă întreb: „Ce s-ar fi întâmplat dacă i-aș fi spus: bine, atunci fă-o?” M-am gândit foarte mult la asta.

În cele din urmă am ajuns la concluzia că nu-mi plăcea direcția în care mergea trupa și nici modul în care Roger conducea lucrurile. Formația aceea nu mai avea oricum prea mult viitor. Dar atitudinea mea a fost: „Plec, dar vreau să termin înregistrările și să particip la concertele din turneu.” Pur și simplu nu puteam să plec în mijlocul proiectului. Știu că Dave și Nick s-au simțit prost din cauza situației. Dar Dave mi-a spus că el nu mi-ar fi cerut niciodată să plec.

Cum ai reușit să faci față turneului The Wall, fiind în același timp și membru al trupei, și nu?

Richard Wright: Am încercat pur și simplu să-mi scot din minte faptul că fusesem dat afară. Ajunsesem chiar să mă păcălesc singur, spunându-mi: „O să cânt cât pot de bine și poate Roger va recunoaște că s-a înșelat.” Așa că am pus tot sufletul în acele concerte. În fotografii părem cu toții uniți. În realitate, eu eram suspendat între două lumi. Îmi spuneam doar: „Vreau să încerc să mă bucur de acest spectacol.” Roger afirma într-un interviu că aveam rulote și cabine de schimb separate și că tocmai de aceea spiritul trupei dispăruse. Dar el a fost cel care a vrut să fie așa. Eu, Dave și Nick nu ne doream asta. Roger venea singur la concerte, în propria mașină. Stătea la alte hoteluri decât noi. El a fost cel care a creat această izolare. Despre ce s-a întâmplat în timpul filmului Pink Floyd – The Wall sau în perioada albumului The Final Cut nu pot spune mare lucru.

Ce părere ai despre The Final Cut?

Richard Wright: Nu îmi place în mod deosebit. Îl privesc ca pe un album solo. Și cred că și Roger îl vede la fel.

Ce părere ai despre afirmațiile potrivit cărora David Gilmour ar fi spus că, dacă tot plecai tu, ar fi trebuit să plece și Nick Mason?

Richard Wright: Cred că, în realitate, Roger își dorea să devină liderul absolut al trupei, iar David Gilmour să fie doar omul care îi cânta la chitară. Pe The Wall au fost folosiți și alți bateriști. Poate că Roger considera că poate lucra și cu muzicieni de studio. Nu pot spune cu certitudine… Nu știu ce planuri avea Roger. Pe vremuri, Roger și Nick erau foarte buni prieteni…

 

Cum s-a desfășurat procesul prin care ai revenit în Pink Floyd pentru turneul albumului A Momentary Lapse of Reason?

Richard Wright: Auzisem că Roger părăsise trupa și că Dave și Nick lucrau la un nou album Pink Floyd. Eu eram în Grecia. În articolul vostru se spune că a doua mea soție s-ar fi dus la Dave pentru a discuta despre întoarcerea mea. Este posibil să fi făcut asta, dar eu îmi amintesc că m-am dus personal la Dave și i-am spus că aș fi foarte interesat să mă implic din nou. Nu știu dacă soția mea a vorbit cu Dave. Nu știu nici în ce stadiu era conflictul dintre Dave, Nick și Roger, pentru că eu am intrat în proiect spre finalul înregistrărilor pentru A Momentary Lapse of Reason. Dar mi se pare interesant faptul că nu ne mai văzuserăm de foarte mult timp.

Îmi amintesc că am luat masa împreună cu Dave, Nick și Steve O’Rourke într-un restaurant din Hampstead și am avut impresia că voiau pur și simplu să vadă cum sunt. Se pare că am trecut testul. Apoi am fost invitat să cânt pe album și să particip la turneu. Pentru mine, acel turneu a fost probabil unul dintre cele mai plăcute pe care le-am făcut vreodată. Încă purtam în mine furia legată de ceea ce se întâmplase cu Roger și eram convins că nu ar mai fi fost posibil să lucrăm împreună cât timp el ar fi rămas în trupă. Toți avem orgolii.

Dave a spus că eu și Nick nu puteam cânta cum trebuie în acel turneu. Nici el nu era într-o formă prea bună la început. A sugerat că el ne conducea și ne ținea pe linia de plutire. Nu a fost așa. A venit apoi să cânte pe o piesă de pe albumul meu solo și nici el nu a putut interpreta foarte bine. Nu spun asta ca o critică la adresa lui Dave. Pur și simplu nu mai fusese pe scenă de ceva vreme. Până la finalul repetițiilor ajunseserăm să cântăm aproape de nivelul nostru obișnuit. După cinci sau șase concerte eram deja mult mai buni. Dar nici la început nu eram atât de slabi pe cât s-a spus.

Roger a fost, cum era de așteptat, foarte critic la adresa albumului A Momentary Lapse of Reason.

Richard Wright: Roger are unele critici la adresa acelui album pe care le consider justificate. Dave a adus foarte mulți muzicieni și colaboratori pentru realizarea lui. Nu este, de fapt, un album al trupei.

Așadar, când ați înregistrat The Division Bell, erai din nou membru cu drepturi depline?

Richard Wright: Da și nu. Din punct de vedere muzical, da. Din punct de vedere contractual, nu. Dave și Nick nu voiau să renunțe la ceea ce câștigaseră după plecarea lui Roger. La un moment dat am fost foarte aproape să refuz participarea la The Division Bell, pentru că nu consideram corect acordul care mi se propusese. Și este interesant că Dave îmi spunea: „Ai tot dreptul să fii din nou membru al trupei.” Dar, când venea vorba de lucrurile concrete, nu era dispus să-mi redea acele drepturi. Mi s-a părut un gest destul de egoist.

Revenirea mea în trupă, în timp ce ei încă se luptau cu Roger în tribunale și în presă, i-a ajutat foarte mult. Roger susținea că Pink Floyd nu mai era Pink Floyd. Faptul că eram din nou acolo însemna că formația avea iarăși trei membri din componența clasică. Iar doi dintre ei erau și compozitori.

Din punct de vedere muzical sunt din nou membru cu drepturi depline. Contractual, nu. Acum însă, dacă se va mai întâmpla ceva vreodată, pentru mine există o singură variantă: Ori sunt membru cu drepturi depline, ori deloc. Aceasta este poziția mea. Sper sincer că vom mai face ceva împreună. Cred că și ceilalți speră. Problema lui Dave este că a muncit enorm pentru A Momentary Lapse of Reason și are impresia că a dus întreaga povară pe umerii lui. Și, într-adevăr, așa a fost. La fel și în cazul The Division Bell. Dar nu voia să delege. Nu voia contribuții din partea mea.

Cred că se gândea că, dacă ar exista un nou album Pink Floyd, tot el ar trebui să facă cea mai mare parte a muncii. Dar nu trebuie să fie așa. Am putea compune din nou în felul în care o făceam odinioară. Și eu am fost leneș și nu am făcut cât aș fi putut. Am trecut prin schimbări importante în viața mea. Totuși, am destul material compus și pus deoparte. Adevărul este că amândoi am fost cam leneși. Dave este rezervat când vine vorba despre viitor. Eu chiar sper că vom mai face ceva împreună.

 

Cum privești acum faptul că ai fost singurul membru Pink Floyd care a câștigat bani din turneul The Wall?

Richard Wright: Nu am simțit nicio mândrie pentru faptul că eu am câștigat bani, iar ceilalți nu. Există unii puriști care consideră că adevăratul Pink Floyd a încetat să existe după plecarea lui Syd Barrett. Și este adevărat că, dacă asculți primele două albume și ceea ce a adus Syd în trupă, iar apoi compari cu ceea ce am făcut noi după plecarea lui, Pink Floyd s-a schimbat enorm. Totuși, pentru majoritatea oamenilor, Pink Floyd înseamnă ceea ce am creat după plecarea lui Syd. Iar sentimentul meu este că, atâta timp cât eu sunt la clape și Dave cântă la chitară… …acela este Pink Floyd. Mi-aș fi dorit să fi rămas cu toții prieteni foarte buni și să continuăm împreună. Problema lui Roger este că el crede că albumele sale solo reprezintă adevăratul Pink Floyd. Dar nu, Roger. Nu sunt. Nu știu însă ce se petrece în mintea lui.