Din jurnalul unui ninja (127): De la uke la tori: două roluri, o singură lecție :)

octombrie 21, 2026

Am vorbit în jurnalul precedent despre ce înseamnă să fii uke (click pentru a citi). Dar vreau să vorbim și despre cealaltă parte, a fi tori (sau nage, în anumite discipline). Aici e distracția cea mare, cel puțin pentru mine. 🙂 Pe scurt, tori este cel care aplică tehnica.

Ooook…. 🙂 De regulă, evit să fiu tori, evit să aplic eu tehnica. Dar aici este o problemă a mea pe care tot va trebui să o rezolv, să o confrunt la un moment dat. În copilărie, nu evitam acest rol. Dar ceva s-a întâmplat în anii în care nu am practicat deloc arte marțiale. S-a șubrezit o rotiță, pe undeva… nu știu… 🙂 În fine…

Eu îmi cunosc ritmul de a învăța. E lent, e pas cu pas, e metodic. Când nu-mi iese (adică în 98% din cazuri), am eu impresia că instructorul își pierde vremea cu mine dacă stă să-mi explice și e clar că eu sunt mai grea de cap… Și atunci dă altruismul afară din mine și mă fofilez, dar rețin detaliile, observ, țin minte cum se simte când tehnica îți este aplicată corect. Sau, alteori, mi se pare nedrept ca omul cu care lucrez să nu aibă șansa să lucreze doar pentru că eu mă încurc în propriile mâini deși, cel mai probabil, are mai multe șanse să înțeleagă tehnica mai repede decât mine. Ăsta-i adevărul gol-goluț despre ce se întâmplă în căpătâna mea (știu, știu, știu, e greșit, dar deocamdată, asta este). Și atunci, soluția găsită de cei doi neuroni obosiți pe care-i posed, este să evite să fie tori dar să exerseze acasă. Ceea ce și fac. Normal, acasă nu am un partener de antrenament. Sony (pisica) mi-a spus clar că nu lucrează cu începătorii, să nu insist… 🙂 Dar exersez principiile, fac exerciții care mă ajută (sper!) să integrez bazele. 🙂

Eu sunt tori, de regulă, atunci când instructorul vine la noi și spune: „Acum fă și tu!”. Daaaar…. În ultimii doi ani, am început să fiu mai des tori. Și nu pentru că aș fi depășit problema mea de încredere în propriile capacități… Sunt tori mai des pentru că am început să lucrez cu colegii mei avansați și… nu pot să le spun mereu: „Acum atac eu!”. Bine, rectific: eu le spun, dar ei nu mă ascultă… 🙂 Drept urmare, am început să intru tot mai des în rolul de tori.

După cum spuneam, mă ajută enorm tot ceea ce învăț când sunt uke, când primesc tehnica. În timp, s-a dezvoltat în mine o anumită receptivitate care mă ajută foarte mult. Cred că a fi uke m-a ajutat să câștig la capitolul încredere în sine, răbdare și… foarte important, mă ajută să fiu mult mai blândă cu mine în rolul de tori.

Când ești tori și nu-ți iese, frustrarea este infinit mai mare. Aici este adevărata confruntare cu propriile limite. Și poate fi brutală. Și nu este neapărat vorba că nu înțelegi ce ai de făcut. Ba tocmai faptul că înțelegi și ai impresia că este ușor, îți dă cu virgulă când încerci să pui în practică. Pentru că atunci descoperi cât poate corpul tău în acel moment și cât de pregătit este (inclusiv din punct de vedere fizic) să execute ceea ce mintea a înțeles. Și al meu are mult de lucru la acest capitol.

Încă de la primele antrenamente de ninjutsu ceva îmi dădea cu virgulă, dar nu știam neapărat ce este. Pur și simplu, când trebuia să aplic o tehnică părea că am două picioare și două mâini stângi. Pentru mine a fost șocant că nu-mi ieșea mai nimic, deși părea totul atât de simplu când ne era prezentat un exercițiu. Exista riscul să-mi pun singură eticheta că-s incapabilă și n-are sens să-și piardă oamenii vremea cu mine și să mă las. Dar voiam să învăț și simțeam că mă ajută și adevărul este că sunt pasionată atât de cultură cât și de artele marțiale. Și atunci m-am gândit eu că ar putea fi o soluție să îl las pe colegul/colega cu care lucrez să facă tehnica, ba chiar să insist să o facă. 🙂 Nu știu nici acum dacă a fost cea mai bună decizie, dar mi-a dat puțin timp și spațiu să prind câte puțin din baze, să mă agăț de ceva ce încep să fac bine și să continui. Pot spune că am progresat în toți acești ani. Simt acest lucru.

Cum sunt eu când aplic tehnica? Păi, tot cu două mâini și două picioare stângi, dar abordez foarte diferit această situație. Simt că mă pot baza un pic mai mult pe corpul meu. Dar hai să vorbim cu exemple concrete, că în ultimii doi ani de când sunt tot mai des în rolul de tori… s-au strâns multe. 🙂

Există un exercițiu, un kata, care mă fascinează. Nu sunt sigură cum se numește și de aceea nu îi spun numele (vechea mea problemă cu numele pe care le uit instant). 🙂 De ceva vreme îl repet cu Darie și sunt mai multe chestii care nu-mi ies, dar am să mă opresc la două. În primul rând, când vine atacul, tu trebuie să te lași jos, la picioarele adversarului. Bun… mi-a luat ceva vreme să reușesc să ajung jos fără să mă opresc mai întâi în pumnul lui Darie. 🙂 Dar hai să zicem că asta am început să reușesc, deci trec de prima tehnică. Apoi agăți umărul și proiectezi adversarul cu capul în sol. Simplu și ușor ca bună ziua! 🙂 Ei, aș! 🙂 Ce-mi iese mie?! Sfoara înainte. 🙂 Eu agăț umărul și când vreau să încep să-l proiectez, corpul meu se blochează, se poticnește, e un „hâc!” acolo și apoi încep să fac sfoara înainte, eu mă duc în jos, Darie rămâne în picioare și… aia este. Faptul că mi se blochează respirația și că mă poticnesc este ceva ce am observat la multe alte exerciții.

Exersam într-o zi Ichimonji No Kata. Frumos! Lucram cu Cătălin, unul dintre colegii avansați. Făceam eu Jodan Uke și aveam o poziție foarte joasă. De acolo ar fi trebuit să-mi dezechilibrez adversarul. Problema este că nu reușeam să mișc brațul/pumnul lui Cătălin. Mi se părea atât de greu încât aveam senzația că mă strivește. Vine Cristi (era în dreapta mea) și mă întreabă ușor exasperat: „Ce faci aici?” Eu: „Nu pot….” Cătălin (din stânga mea) spune la fel de exasperat: „Se duce foarte jos”. Cristi: „Da, am văzut. De ce te duci așa jos?!”. Cătălin: „Ești mult prea jos! N-ai de ce să cobori atât de mult. De ce o faci???”. Cristi: „Da, exact. Când vrei să îl dezechilibrezi te și ridici. Trebuie să rămâi la același nivel. De ce cobori atât?” Cătălin: „Corect. N-ai de ce să cobori atât. De ce cobori?” Vă dați seama că același lucru începusem să mă întreb și eu „oare de ce cobor atât de jos??!” și la un moment dat, s-a făcut lumină în sat. Am îndreptat spatele, am ridicat capul, am zâmbit și am lăsat vorbele să iasă: „Pentru că pot!” 🙂 Cred că atunci și-au dat seama că n-aveau cu cine discuta. 🙂

Lucram cu Darie într-o zi Musan. Dacă ar fi să aleg o tehnică preferată, aceasta ar fi. Ei bine, tehnica asta presupune să treci pe sub mâna adversarului la un moment dat și să ajungi în spatele lui. Trecerea pe sub mâna adversarului presupune păstrarea unei poziții joase, pe care, după cum ați aflat din paragraful anterior, pot să o fac. 🙂 Numai că se pare că nu o fac când trebuie. 🙂 Inițial, când am făcut această tehnică la seminarul din Suedia, păstram poziția joasă, dar m-am împiedicat de mai multe ori de piciorul adversarului. Apoi, la București m-am împiedicat și de piciorul lui Darie (și chiar l-am întrebat în glumă dacă își lasă piciorul intenționat pe „poteca” pe care trec eu pe sub mâna lui 🙂 ), dar după aceea m-am împiedicat și de propriile picioare pentru că am două și nu-mi trebuie neapărat piciorul adversarului ca să mă împiedic. Drept urmare, n-am mai păstrat poziția joasă, am început să mă uit în jos să văd pe unde calc și astfel mă cocoșez. 🙂 Deci… ce fac eu, până la urmă, nu mai este Musan… 🙂

Când aplic un procedeu confruntarea cu propria persoană este mult mai directă. Conștientizez mai clar cât mai am de lucru la întărirea corpului, problema modului în care respir este ceva ce cere atenție maximă. Dar există și momente sublime: atunci când tehnica iese fără poticneli, fără să depun efort. Atunci simt cu adevărat un firicel de flow. Și asta îmi arată că există speranță chiar și pentru mine. Că pot reuși.

Am petrecut mult timp primind tehnici, simțind dezechilibrul, observând continuitatea sau întreruperile mișcării, învățând să recunosc tensiunea și direcția forței. Toate aceste experiențe mi-au construit un fel de vocabular corporal. Dar există o diferență între a recunoaște o mișcare atunci când o primesc și a putea să o produc atunci când trebuie să o execut. Ca uke, am învățat să ascult mișcarea. Ca tori, înveț să o construiesc. Și nu este deloc surprinzător că a doua parte mi se pare infinit mai dificilă.

Dar, poate, mai important decât faptul că tehnica îmi iese uneori este că am început să accept că am dreptul să încerc. Să greșesc. Să mă poticnesc. Să am nevoie de explicații repetate. Să învăț în ritmul meu, chiar dacă acest ritm nu este întotdeauna cel pe care mi l-aș dori.

Încep să înțeleg că atunci când evit să fiu tori, din dorința de a nu-i încurca pe ceilalți, nu le ofer neapărat un avantaj. Uneori, pur și simplu, îmi refuz mie șansa de a învăța. Și poate că îi privez și pe ei de experiența de a lucra cu un partener care încă își caută drumul. În jurnalul precedent mă întrebam dacă sunt un uke bun. Acum mă întreb dacă voi reuși vreodată să fiu un tori bun. Nu am răspunsul. Dar încep să bănuiesc că ambele roluri mă învață același lucru, doar că din direcții diferite.

Ca uke, învăț să primesc, să ascult prin propriul corp, să recunosc continuitatea unei mișcări și să am încredere în partener. Ca tori, învăț să-mi asum inițiativa, să construiesc acea continuitate, să-mi cunosc limitele și să am încredere în mine. Și poate că aici se află adevărata mea provocare. Nu să învăț cum să-l fac pe celălalt să cadă, ci să încetez să mă mai dau singură la o parte înainte de a fi încercat. Pentru că, până la urmă, pe tatami nu învățăm doar să dezechilibrăm și să cădem. Învățăm și să ne asumăm locul, responsabilitatea și propriul drum.

Ca uke, am învățat că nu trebuie să cad doar pentru că cineva se așteaptă să cad. Ca tori, trebuie să învăț că nu trebuie să renunț doar pentru că mă aștept să nu reușesc. Și cred că, dintre toate tehnicile pe care încerc să le învăț, aceasta din urmă este una dintre cele mai dificile.