Andrei Partoș: „Aflu acum că oameni de 50-60-70 de ani își amintesc de mine, de acele seri. Ce poate fi mai frumos?“

0
260

Interviu de Zoltan Varga publicat pe site-ul pressalert.ro

Numele lui Andrei Partoș nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru iubitorii muzicii din România. Am realizat un interviu alături de legendarul jurnalist muzical, în care am aflat care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le are din Timișoara, cum arată o zi tipică din viața lui și ce părere are despre concertele cu intrarea liberă.

– Ce posturi de radio ai ascultat in copilărie?

Țin minte că aveam un aparat de radio Partizan, în primii ani. Ascultam Radioul public (erau legendele Olimpului pe primul loc, apoi meciurile de fotbal și apoi muzica), posturile din Ungaria mai ales în 1956 și după (Petofi și Kossuth Radio), treptat am descoperit, pe unde medii, emisiuni muzicale și divertisment în franceză, italiană, engleză, sârbă, bulgară. Am ajuns și pe unde scurte la Radio Luxembourg, BBC și Europa Liberă sau Vocea Americii, care au devenit reperele adolescentului, studentului din mine. Firește că s-au mai schimbat și aparatele de radio. Pe bază de Europa liberă am avut destule probleme confirmate și de dosarul de la C.N.S.A.S.

– Care au fost mentorii muzicali din acea perioadă?

Nu pot spune că am avut mentori. Nu pe partea cu muzica. Pentru un ascultător nu e nevoie. Mi-a plăcut mult John Peel. Ascultam tot și mă fixam pe ce-mi plăcea. La Școala maghiară am avut parte de profesori iubitori de muzică și dans. Legătura cu muzica s-a produs prin dansul popular maghiar. Am avut și câteva apariții la televiziune cu clasa noastră. Apoi au venit swing-ul, cha-cha, yenka, tango, vals, twist ș.a.m.d. Pe la 15 ani mergeam la repetițiile grupului Olimpic64. Ne informam unii de la alții, mergeam la ”ceaiuri”, unde fiecare aducea muzica de acasă. Am ajuns și la Biblioteca americană, apoi franceză de unde luam publicații și muzică pe discuri și benzi la zi.

– Cum erau emisiunile acelor vremuri spre deosebire de emisiunile radio din zilele noastre?

Ascultam cu atenție emisiunile gen Radio Recording, Muzicoteca pentru toți, care aveau o structură atractivă în primii ani. Mă refer la anii 70. Apoi am ajuns să colaborez și eu, după 1979 la realizarea lor, până în 1985, când am fost interzis. Am avut și rubrică la Student Club. Comparație cu emisiunile de azi e greu să fac. Poate esențial e să precizez că eu fac emisiune absolut live, iar pe vremuri era imposibil să faci așa ceva la radio. Doar la Costinești. Nu prea ascult alte emisiuni, nu prea știu vreo emisiune de 5 ore, ca a mea, iar structura Psihologului muzical nu seamănă cu nimic. Am avut o serie de emisiuni la Radio Romantic, unde am lucrat cu un om excelent la pupitru, Alexandru Ichim, care intuia ce urma și puncta cu sutele de efecte adunate și create. Asta se întâmpla prin 1998-2001. Aveam o rubrică de succes, ”Mă holbez și eu”, formatul era al nostru. Acum e al tuturor. Ar mai fi un element important privind relația cu publicul de radio. De la câteva scrisori în anii 80, am ajuns la zeci de telefoane în direct în anii 90 și acum la SMS, FB și mail în ultimii 7-8 ani. Nopțile bune se duc la peste 5-10.000 de mesaje, reacții de pe tot globul. Virtualul ne duce în toate țările unde sunt români. În plus radioul de azi a devenit audio-vizual, nici nu sunt sigur că e bine!

– Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai avut până acum?

Pot spune că fiecare început a fost o provocare. Prima prezentare de muzică la Casa Studenților din București (1970), prima prezentare de la Clubul Universitas, apoi prima prezență la Costinești din 1971. La fiecare discotecă unde am activat, debutul a fost o provocare. Când am fost la Rainbow și am lucrat numai cu discuri, a fost o provocare. Prima prezență într-o emisiune radio a fost în 1979. Provocări au fost și spectacolele mari în fața a mii de oameni, cum ar fi cele de la Serbările Mării (peste 10-15.000 de oameni) sau ale Zăpezii (la Izvorul Mureș erau peste 10.000 de oameni). Să faci discotecă pe o pârtie de schi nu e chiar ușor la temperaturi negative.

– Ești una din figurile cunoscute ale discotecilor din Costinești. De unde se procura muzica în acele vremuri?

Am ajuns în Costinești în anii 70. Practic am inițiat conceptul de bandotecă acolo, la Ring, la Dacia, la Tineretului, la Club, peste tot, chiar și la Braseria Cantinei 2 unde s-a născut în anii 80 Vox Maris. Întrebarea cu procurarea muzicii se tot repetă de 30 de ani. O aveam de peste tot, De la Biblioteca Americană, de la prieteni care procurau discuri, de la Andrei Voiculescu (Europa liberă), prin intermediari, de la BTT care în anii 80 primea discuri single, de la T.U.I., când am lucrat la Rainbow din Neptun, de la stewardese care aduceau ce le ceream dacă achitam în valută, de la unii sportivi, de la vaporeni. Au fost oameni care au știut cum să procedeze pentru a aduce discuri în țară. Totul era să fii bine informat, să știi ce să ceri. Citeam Billboard, Melody Maker sau New Musical Express, Bravo, Popcorn, Rock &Folk sau Musica e Dischi ș.a.m.d. Cumpăram benzi de la cei care se ocupau de înregistrări.

– Cum se manifesta cenzura în discotecile acelor vremuri?

Care este cea mai plăcută amintire legată de această perioadă? Eu nu mă pot plânge de cenzură în discotecile în care am activat. Făceam o listă cu muzica presupus difuzată și asta mergea la Consiliul Culturii (la județ) și la Uniunea Compozitorilor. Uneori veneau controale, dar nu-mi amintesc să fi pățit ceva din acest motiv, că nu dădeam muzica românească de pe listă. Prea puține cântece se potriveau programului de dans de atunci, iar tinerii erau sătui de cele difuzate la Radioteleviziunea română. La Vox Maris aveam mereu invitați artiști valoroși pentru câte un recital la început: Alexandru Andrieș,Vasile Șeicaru, Ștefan Hrușcă, Doina și Mihai Pocorschi, Victor Socaciu, Gabriel Cotabiță și alții.

Cea mai neplăcută situație am trăit-o în vara anului 1979 la Discoteca Dacia din Costinești. În urma unei turnătorii ordinare, am fost anchetat de Securitate și apoi trimis acasă de șefii B.T.T. în luna august. Nu mi s-a găsit nicio culpă, dar erau unii deranjați de afluența mare de public. Povestea e lungă, am mai spus-o. Eram acolo cu soție și copilul de un an. Atunci am jurat că nu mai revin la Costinești decât dacă mă caută cel puțin doi directori. Așa a și fost în 1982.

Plăcute? Toate serile, nopțile care se terminau cu aplauze, ca la spectacol. Pare de necrezut, dar așa au fost multe. Peste tot au fost seri speciale, la Student Club, la Neptun, la Olimp (Pui de Urs sau Internațional), Jupiter (Paradis) sau Costinești. E greu să le redau. Aflu acum că oameni de 50-60-70 de ani își amintesc de mine, de acele seri. Ce poate fi mai frumos?

– Emisunile de la Radio Vacanța Costinești erau o adevarată „oază“ de libertate. Au existat și momente mai puțin plăcute?

Mi-au plăcut emisiunile realizate în tandem cu unii colegi veniți de la radioteleviziune în frunte cu Jana Gheorghiu, am colaborat bine cu reporterii de atunci Lilian Zamfiroiu, Marina Almășan sau Simona Secherneș. Majoritatea programelor mele le făceam singur, iar din cele 100 de zile eram singur cu echipa tehnică (Mihai Constantinescu și Mihai Murat) cel puțin 50. Îmi plăceau serbările când îi aveam pe Divertiși, când făceam interviuri spumoase cu Gyuri Pascu, îmi plăceau întâlnirile cu Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, dar și cu Cristian Țopescu, Octavian Vintilă. Veneau actori tineri sau consacrați, veneau Iosif Sava sau Florian Lungu, debuta acolo Mihai Mike Godoroja. Amintiri? Miile de ilustrate primite de la cei care plecau din Costinești și-mi scriau de acasă, miile de dedicații, cozile la ușa RVC pentru a consulta lista cu piese propuse, pentru a le dedica. Am fost precursorul ideii de playlist. Mesaje pe pietre, frunze, cutii, pe orice. Aveam o cutie poștală la intrare și era mereu plină.

Au fost și momente neplăcute. Nu multe. Tot cu Securitatea. Am fost interogat în timpul serbărilor din 1989 pentru că i-a deranjat un program difuzat la noi cu traseul lui Neptun prin țările din Asia și Africa. Traseul era identic cu cel făcut de Ceaușescu. Multe subtilități și ironii inspirate legate de petrol și altele. Oamenii cereau înregistrarea. Cineva le-a spus că ar exista așa ceva. Amuzant e că Silviu Petcu, Neptun-ul nostru, relata în 2012 în Evenimentul zilei, că aș fi primit un telefon de avertizare că vin ”băieții” și am tras muzică populară pe caseta cu pricina. Nimic mai fals. Securiștii erau croiți să prindă dovezi. Dacă erau deștepți, înregistrau ei totul de pe plajă. Eu am perseverat și am declarat că totul a fost live. Între timp Mihai, de la pupitru, a ars caseta. M-au ținut peste o oră în plină desfășurare a serbărilor, ziua a doua. Nimeni de la BTT n-a intervenit, deși tocmai cei de acolo m-au pus să fac înregistrarea în noaptea precedentă.

Cum erau audițiile muzicale de pe vremuri? Ar fi necesare și în zilele noastre?

Existau prezentări de albume și în anii 70, dar și în 80. Se făceau la cluburi studențești, cluburi de sector, cluburi din țară. Chiar la Cluburile din Costinești. Cei care le făceau, cred eu, aduceau și informații. Putem să le numim lecții? Mai greu. Dar erau surse de descoperire a muzicii pop-rock-folk-blues-progresiv-jazz din lumea întreagă. Fiecare o făcea după posibilități și surse. La RVC am difuzat concerte de prânz cu albume. Audiții ar fi necesare, dar făcute de fiecare pe cont propriu. Poate cluburile studențești ar putea crea ceva modern, cu informații, cu video, cu relatări, cometarii, culise, eventual dialog cu ascultătorii și cu invitarea unor avizați, muzicieni, profesioniști. Poate așa ar avea sens. Nu știu câți ar veni la o astfel de ”audiție”, dar merită încercat! Dacă n-o fac radiourile, atunci cineva trebuie să-și asume o contribuție la formarea bunului gust.

Prima trupă alături de care ai plecat în turneu a fost Amicii (Timișoara). Cum s-a întâmplat asta?

Cu Amicii am colaborat zilnic când activam în Costinești (1972-75). Locuiam împreună cu Vali Costea, solistul vocal la Vila B6. Eram prieten cu toți: Dan Ionescu, Vasile Dolga, Liviu Râmneanțu, Pedro-Dorel Petruescu, Marcel Cismaș sau Spitzi Reininger, care a fost acolo o vară. Pe scenă aveam programul împărțit. Ei cu live-urile, eu cu magnetofonul pe scaun. Sunetul era foarte bun. Aveau scule de ultimă oră primite de la B.T.T. Adesea eram considerat al șaselea membru al grupului. În turneu am prezentat, am stat uneori pe scenă și făceam orgă de lumini cu picioarelecu niște pedale create de Dan Ionescu, liderul și chitaristul grupului. Nu mai știu cât a durat turneul, dar știu că am fost cu ei în Bulgaria, ca premiu din partea stațiunii, iar în 1974 cântau la Pârâul Rece unde am fost de Revelion și m-am ”logodit”, ei fiind ”martori”, cu fata care urma să-mi fie soție.

– După 1990 ai colaborat cu o serie de publicații. Cum era presa muzicală în acele vremuri? Dar mass – media în general?

Prima revistă a fost Metronom din 1990. Am avut 3 apariții. Am scris la Curierul national, la invitația lui Horia Alexandrescu, apoi s-a născut Pop Rock & Sport devenit Pop Rock & Show, iar din 1993 în septembrie am scos pe cont propriu, cu susținerea lui Joey De Alvare, Vox Pop Rock.

Dacă Regia de distribuție a presei nu era coruptă, existam și azi. Era o luptă teribilă pentru chioșcari, pentru soluții de a ajunge la public. Cotidianele se duceau la sute de mii de exemplare. Am colaborat un an cu Academia Cațavencu, am scris la Ziua, la Țara și de-a lungul anilor și la alte reviste. Presa muzicală a pornit frumos, dar a clacat destul de rapid. E și vina celor care nu se abonau, n-o cereau cu suficientă convingere. Erau ziare de scandal, de partid, de informare. Ziarele născute din fostele publicații de stat au avut avantaj, pentru că știau jocul, aveau sedii, mașini, de toate. Rodipet-ul era al lor sau cu ei. Tipografii de partid, aranjamente la prețuri, toate contau. Dacă erai mic, nu puteai rezista. Am fost pe piață până în 1999 cu sediul acasă sau închiriat, cu o echipă mică, dar bună.

Există o presă muzicală adevărată în România?

Nu, nu există presă muzicală la nivel național. Niciun trust de presă puternic n-a considerat că e necesară. Cronici de concert, de disc, de eveniment sunt rare, risipite pe internet, sporadice.

Care sunt particularitățile pieței de concerte din 2020 din România în comparație cu cele din țările vecine?

Nu pot vorbi despre piața din 2020 decât ca intenții. Multe, foarte multe concerte, festivaluri, cântări în cluburi. Poate mult peste potențialul material al publicului. Nu știu ce se petrece în țările vecine. Era o vreme când anunțam concertele de la Sofia, Budapesta sau Belgrad, dar n-am avut reacții și am renunțat. Cine dorește, află de pe net. Am sperat că va exista un turism muzical cu oferte punctuale din partea agențiilor. Au fost acțiuni inspirate în anii 90, dar au dispărut, sau n-am aflat despre ele.

Ce părere ai despre concertele cu intrarea liberă?

Concertele cu intrare liberă, dacă ar fi câte unul pe an, n-ar conta. Așa cum se vede în ultimii ani e foarte toxic pentru artiști, chiar dacă ei sunt plătiți corespunzător. Dispare respectul pentru omul de pe scenă, dispare dorința de a cumpăra bilet pentru a vedea un show. Mai curând m-aș bucura de concertele umanitare după care încasările ambelor părți să fie donate, chiar dacă nu integral.

Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara în 2020? Se poate face o comparație cu anii 90 si perioada de dinainte de Revoluție când scena rock timișoreană era recunoscută ca fiind una dintre cele mai interesante din România?

De la distanță, prin cronicile tale, eu am sentimentul că există viață muzicală destul de intensă. Multe informații primesc și de la Ilie Stepan. Tot datorită lui am fost la Timișoara în 1998 la ”Tuși Radio Vest, 3 ani cu tine” (23-24 ianuarie). A fost ultima vizită. Și acum scena rock bănățeană se menține inedită și bogată.

Cum arată industria muzicală românească la ora actuală, comparativ cu ceea ce exista în trecut la noi? Dar în comparație cu ce e afară?

Nu sunt sigur că pot vorbi despre o industrie muzicală autentică. Avem un hibrid. Avem case de discuri (care nu prea mai scot CD-uri), producători, manageri, impresari, promoteri, studiouri private, avem școli de muzică, avem și academii, dar totul pare haotic. Avem și independenți, producători și artiști. Nu avem săli mari, nu avem stadioane valabile pentru show-uri, nu există colaborare între organizatori, adesea se calcă pe picioare. Nu știm niciodată câte bilete se vând. Evident că față de perioada dinainte de 1989 e mult mai bine. Numai că azi nu se mai pot face turnee de 30-40 de concerte fără sponsori foarte mari, pentru că au crescut costurile de transport, cazare, gajuri, procente. Au dispărut concursurile de creație, dar s-au înmulțit festivalurile de folk. Avem destule competiții de interpretare. Ne dezvoltăm necoordonat, dar cu timpul vom deveni competitivi. Numele mari ale lumii au ajuns aici începând cu Rock 91-92 și iată că ne putem mândri cu o listă robustă în cei 30 de ani. Nu veneau dacă nu-și primeau banii. Tragedia de la Colectiv ar trebui să-i trezească pe cei care investesc în cluburi, săli de concerte. E nevoie de spații sigure, primitoare, sonorizate perfect. Lecția promovării încă n-a fost asimilată ca lumea.

Ce părere  ai de discrepanța dintre muzica difuzată la posturile de radio comerciale din România (și TV) și numele care sunt headlineri la festivalurile din țară? Sau in cluburi?

Fenomenul heavy-rotation este exagerat, iar posturile de radio își pierd identitatea. Artiștii promovați prin această modalitate nu-s tocmai cei care pot umple săli mari. Și dacă o fac, este urmare a unor susțineri financiare generate tocmai din promovarea intensă. Calitatea muzicală nu mai contează, conținutul se diluează. Unii cântă la radio, alții cântă live în fața publicului. Prea rar se suprapun.

Care a fost cel mai impresionant concert văzut de tine în România? Dar în străinătate?

În România au fost Festivalul Club A din 1971, de la Sala Palatului, apoi Ray Charles la Brașov și Leonard Cohen la București (toate). În străinătate au fost Pink Floyd în Germania și Monsters Of Rock la Budapesta, Page & Plant de la Munchen și Rod Stewart de pe Wembley.

Cum este cultura muzicală în România? Unii se plâng că la festivaluri sau petreceri promoterii aduc aceleași nume (care cu siguranță strâng public). Ce părere ai de „efectul de turmă“ care se manifestă adesea?

Nu ține de cultură. Publicul ce să facă? La petreceri decide gazda, cel care plătește. La festivaluri, la evenimente susținute și din bani publici contează așa zișii consilieri. Mai există și o bizară competiție între diverși promoteri care plusează ofertele, ca să scoată mai mulți bani de la plătitor. Comisioanele cresc, dacă suma e mai mare. Doar cumpărătorul de bilet pierde. E discutabil și aspectul revenirii acelorași nume. Eu am fost la 3 concerte Smokie în ani diverși, în săli și orașe diferite și a fost mereu casa plină.

Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană în 2021. Orașul nu are încă o sală de evenimente pe măsură. Cât de importantă este o asemenea investiție? Cum vezi pregătirile pentru acest eveniment?

Nu văd pregătirile, dar sper să existe. O Sală Polivalentă ar fi o excelentă investiție la Timișoara. Investiția s-ar amortiza în cel mult 10-15-ani, așa că merită. Nu știu cum stați cu spațiile de cazare moderne, de care va fi mare nevoie în 2021.

Ca ziarist este mai greu să colaborezi cu artiști străini sau cu cei români? Se spune ca managerii artiștilor străini sunt mult mai deschiși la interviuri și acțiuni de promovare decât cei autohtoni, e adevărat? Care au fost cele mai dificile momente în cariera ta, legate de promovarea unor evenimente sau festivaluri? Cât de deschiși sunt organizatorii de concerte din România visavis de presă în general?

Ai dreptate, e mai ușor cu artiștii mari ai lumii, dacă nu te împiedică promoterul local. De exemplu, n-am reușit să-l invit pe Smiley la emisiunea de la radio. Mai sunt câteva nume care nu doresc, nu vor să vorbească în emisiunile mele. Știu promotori care sunt deschiși și relaxați, dar apare un fenomen maladiv. Unele posturi de radio cer exclusivitate. De regulă din trusturi media. Promit promovare teribilă, pe care n-o fac. Dau doar spoturi, fără muzica grupului care vine. Astfel că te trezești refuzat la interviu. Eu am făcut promovare, adesea, fără a primi o invitație sau acreditare. Această anomalie răspunde și la întrebarea legată de presupusa industrie muzicală. Relația cu presa a devenit una stranie. Comunicatele se preiau orbește ca atare, apoi vine solicitarea de acreditare și gata. Foarte rar găsești un promotor sau organizator care vrea să știe dacă ai făcut ceva pentru el. Culmea, eu am pățit-o și așa. Am trimis articole, repere din emisiune și tot n-am primit acreditare. Cred că treaba merge bine pentru jurnaliștii cuminți, docili, nezgomotoși, zâmbitori, necritici.

Ce părere ai de muzica românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?

Muzica noastră se diversifică mereu. Calitatea sunetului crește, dar nu și creativitatea. Asta e și problema celor de afară. Nu voi spune cine-mi place și cine nu. Nu e corect. Eu fac emisiuni tocmai cu acești oameni. Nu e fair să spun cine-mi place mie. Ce lipsește? Presă muzicală autentică, spații decente cu 2-4000 de locuri în fiecare capitală de județ, cifre reale de încasări raportate undeva, cifre reale de la vânzările de muzică ș.a.m.d. Așa putem avea și box-office corect, nu pe surse. Vreau transparență totală.

Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera ta? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?

N-am prea primit sfaturi legate de domeniul de care mă ocup. Mi s-a spus de multe ori ”să-mi văd de treabă” (adică de muzică) și să nu mă mai pronunț în alte domenii (adică în politică). Am primit sfaturi să-mi văd de psihologie. N-am ținut cont de sfaturi. Sunt cetățean ca oricare altul. Țin mult să pot exprima ce gândesc. Dacă nu ești pasionat de muzică (de toate felurile), dacă nu ești flexibil și deschis să asculți tot, nu te băga. Dacă n-ai simțul umorului, dar nu mă refer la a spune bancuri, atunci ocupă-te de știri, nu de moderat emisiuni. Dacă nu vibrezi, dacă nu simți muzica, te lași. Dacă nu citești interviuri, enciclopedii, biografii, istorii, dacă nu poți empatiza cu artiștii, dar și cu publicul, nu te băga. Dacă nu stăpânești măcar două limbi ca lumea, pe lângă limba maternă, nu te băga. Dacă o faci doar ca să te știe lumea, să te învârți printre vedete, să mergi la concerte fără bani, să faci selfie-uri cu artiștii, să le iei autografe, să le postezi pe FB sau Instagram, mai bine nu te băga!

Cum arată o zi tipică în viața ta?

Simplu. Puțină bicicletă, udat flori, mers la PC și văzut ce a apărut peste noapte, cobor la ziare, scurtă plimbare gospodărească, telefoane la viitori sau posibili invitați, căutat muzicipentru un nou playlist, ascultat noutățile. Tot timpul merge televizorul. Văd știri, divertisment, sport (mult).Mă ajută atenția distributivă. După 15,30 când vine Iulia Radu la mine, pregătim vlogul Foc de P.A.E. sau dacă e vineri, pregătim emisiunea. Seara și noaptea se lasă cu un Netflix , un concert, un documentar, un tenis, o reluare, după stare. Rar adorm înainte de ora 1,00.

Într-un interviu acordat de Erlend Krauser, acesta spunea că „Mie mi se pare că în afară de Nicu Covaci, care cel puțin are un anumit „simț” pentru limba românească, trupele românești nu sunt conștiente de valoarea acestei limbi. Nu am mai auzit nici o trupă care folosește „posibilitățile” de expresie a limbii române, de la apariția albumului „Cantafabule”! Parcă s-au stins luminile textierilor… “. Ce părere ai de textele care se regăsesc în muzica românească actuală și despre această afirmație a lui Erlend?

Regret, dar nu-s de acord. Erlend n-a ascultat muzica românească ultimilor 30 de ani. Dacă se referă la textele din muzica tip heavy-rotation, atunci poate e valabil. Altfel nu pot fi de acord cât timp știu ce texte, versuri au Alexandru Andrieș, Adrian Berinde, Cargo, Nicu Alifantis, Trupa Spam, Vasile Șeicaru, Firma, Ovidiu Mihăilescu, Alina Manole, Robin and the Backstabbers, Timpuri Noi, Taxi și mulți alții.

Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le ai în legătura cu Timișoara de-a lungul timpului? Cum se vede Timișoara acum de la București?

Cele mai frumoase amintiri le am din 1976 când eram în armată la Lipova. Am fost internat vreo trei săptămâni la Spitalul Militar, iar de acolo am chiulit și am ajuns la un cămin studențesc. Dus de îngerii mei păzitori. M-a surprins să constat câtă lume mă știa de la Costinești. Altă amintire a fost cea din 1991 când Ilie Stepan m-a invitat să povestim despre Freddie Mercury. Am avut niște plimbări și povestiri minunate cu Dinel Tollea pe străzile Timișoarei. Legat de Timișoara am și doi oameni excelenți de radio la care țin: regretatul Victor Spirache și Bogdan Puriș. Am fost și la emisiunea de pe TVR, cea a lui Bogdan Negru. Eu nu mă consider un Mitică, pentru că-s născut la Brașov, așa că plasez Timișoara în Top 3 al orașelor preferate de mine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here