ARTIȘTII PROPUN (ep 46): Mircea Radu vă recomandă muzică, film și carte

decembrie 26, 2017

104

În această săptămână, Mircea Radu (om de televiziune) ne recomandă muzică, film și carte. Despre activitatea profesională a lui Mircea aflați mai multe de pe pagina oficială de Facebook: https://www.facebook.com/mircearadu
Aveți mai jos textul primit de la Mircea Radu:

1. Beatles – All You Need Is Love

Este singura trupă de la care aș propune nu doar un singur cântec ci întregul repertoriu; serios, de la ei ce aș putea da deoparte? ”Please, Please Me”, Strawberry Fields” , ”Happiness Is A Warm Gun” (atât de subestimată, de puțin-ascultată și de genială), ”Let It Be”?… Dar pentru că respect regula jocului lui Andrei, am să mă opresc la ”All You Need Is Love”. Pentru că e despre iubire; pentru că are umor (începe în acordurile La Marseilleze, imul Franței); pentru că a fost prima melodie transmisă via satelit și… pentru că foarte mulți o percep ca fiind ”Piesa de la Din Dragoste”, o emisiune mare, mare de tot, pe care am avut șansa să o prezint.

Queen – These Are the Days of Our Lives

Chiar dacă este compusă de toboșarul Roger Taylor, cel mai orientat spre rock dintre ei, este dacă nu cea mai melodioasă atunci cea mai tristă din piesele de pe Innuendo. O aleg pentru că vorbește despre viață, despre amintiri, despre nostalgii dar și pentru privirea lui Freddie Mercury din finalul clipului. Avea să fie privirea de rămas bun – a fost ultima filmare a trupei Queen, în acea formulă legendară.

Dean Martin – That´s Amore

Aici, nu știu dacă aleg piesa sau omul… Un bon-viveur ca nimeni altul, cu o tonă de carismă, un bărbat care ar aduce la leșin femei din secole diferite, pe care-l admir din multe motive – unul din ele e că a fost autorul zicerii ”cine moare având în cont mai mult de o mie de dolari, e un idiot”. Dean Martin cântă ca nimeni altul despre femeie, fior și dans… Ar fi putut cânta și despre nimic – cu timbrul său catifelat, nimicul ar fi sunat grozav.

AC/DC – Back In Black (întregul album)

Pentru că albumul ăsta a fost o bornă importantă în adolescența mea petrecută în vremuri gri, într-o societate nebună, într-o Românie tristă și tâmpită de comunism. A fost, nu exagerez, un an întreg când ascultam piese din el în fiecare zi. Deși complet neagră, pentru mine coperta acelui album a fost când de-un roșu-patimă, când albastru-pur, când verde ca o câmpie nesfârșită în miezul primăverii.
https://www.youtube.com/watch?v=7VPAr_Dpwnk

Depeche Mode – Never Let Me Down Again

Pentru că îmi place Depeche Mode. Simplu, nu? Iar piesa asta în mod special pentru că o pot asculta cu aceeași plăcere și simțire și când șofez și când mă bărbieresc și dimineața, la cafea și seara, la un pahar de vin; când sunt trist sau râd cu lacrimi. Le-am încercat pe toate cu Never Let Me Down Again pe fundal și e chiar așa cum zic.

Cărți

Life – Keith Richards

Chiar dacă Mick Jagger era vocalul și ”lua fața” tuturor cu vocea și prezența, chiar dacă Charlie Watts se îmbrăca cel mai cu ștaif dintre toți (sau mai toți) cântăreții britanici, chiar dacă Ronnie Woods avea niște ghete roșii pentru care aș fi furat (noroc că-n comunism, în adolescența mea, nu prea aveam ce să fur…) și chiar dacă Bill Wyman a avut-o pe Mandy Smith, dintotdeauna la Stones mi-a plăcut cel mai mult de Keith Richards. Nonconformist, haios, la extrem cu mai toate și mare iubitor de muzică. L-am descoperit și ca scriitor foarte bun.

Ai toată viaţa înainte – Romain Gary (Émile Ajar)

Un autor fermecător prin scriitură și imaginație. De altfel este singurul în istorie care a luat prin înșelăciune premiul Goncourt, distinție care se acordă o singură dată în viață, scriind sub pseudonim. Este una dintre acele cărți pentru care s-a înventat zicerea ”nu poți s-o lași din mână”. Nu numai că mi-a părut rău când am terminat-o dar, câteodată, recitesc din ea pasaje, chiar capitole întregi.

Conjurația imbecililor – John Kennedy Toole

Nu poate exista cineva care să scrie cu atât de mult umor despre lucruri atât de serioase, mi-am spus deseori asta în timp ce citeam cartea. E imposibil de descris situațiile comico-grotești prin care trece Ignatius (ce nume a ales!…) și personagiile care populeaza acest volum. Din păcate, în timpul vieții, nimeni nu i-a recunoscut geniul literar iar asta l-a împins la sinucidere. Avea 31 de ani…

Film

Youth – Paolo Sorrentino

Nu mi-a venit să mă ridic de pe scaun când s-a teminat – am mai avut aceeași senzație la un alt film de-al său, ”La Grande Bellezza” , dar și la Amadeus (Milos Forman), La Vita è Bella (Roberto Benigni) și 21 de grame (González Iñárritu). E un film despre care e îmi greu să vorbesc fiindcă nu poți spune multe cuvinte despre emoții, așa-i?… Nu știu dacă ”Youth” m-a făcut mai fericit sau m-a învățat ceva din ce nu știam dar mi-a arătat că dacă Viața poate fi trăită înseamnă că poate fi și filmată. ”The” Sorrentino face ceea ce numai un regizor cu talent și curaj poate: arată Viața în toată splendoarea și deșertăciunea ei, în frivolitatea și fragilitatea ei, în cruzimea, absurdul și comicul ei. ”Youth” e un film de artă. ”Youth” e o capodoperă.