Asumarea drumului în sportul de performanță. Despre „cazul” Sabrina Voinea. Sau când sportul devine boală….

noiembrie 21, 2025

Am văzut și eu, la fel ca toată lumea, imaginile de la antrenamentele Sabrinei Voinea. Filmarea e veche de vreo 10 ani, din câte am înțeles. Sabrina plânge în hohote și își imploră mama-antrenoare să nu o mai pună să repete exercițiile pentru că are dureri și nu mai poate. Mama este, însă, de neînduplecat. O împinge de la spate, îi vorbește răstit și o urcă înapoi pe aparat. Apoi, am văzut și reacția recentă a Sabrinei își apără mama.

Mărturisesc că mult mai șocantă mi s-a părut filmarea recentă, în care Sabrina (acum în vârstă de 18 ani), stă pe scaun, picior peste picior, și CITEȘTE DIN TELEFON un soi de drept la replică prin care își apără mama. Spune sportiva: „Nu am fost niciodată constrânsă sau abuzată”, „Da, este un sport dur. Palme rupte, lacrimi, sacrificii, dar mi-am asumat. Sunt mândră de ceea ce am realizat. (…) Nu poți ajunge pe podiumul mondial sau olimpic fără sacrificii. (…) Da, este greu să fii gimnastă, este un sport dur care necesită sacrificii și nu se poate fără să ai dureri, fără să te lupți cu limitele tale și fără să îți fie greu. Dar este ceea ce mi-am asumat să fac și o spun ca un om major și stăpân pe acțiunile mele. Este alegerea mea să fac acest sport oricât de greu și de dificil este”.

E extrem de importantă declarația citită a Sabrinei! Fac un salt în timp. Pe la vârsta de 6 ani, mama m-a dus la gimnastică. Mie îmi plăcea foarte mult și mergeam acolo cu drag și entuziasm, fără frică. După un an, în care nu am lipsit de la niciun antrenament, antrenoarea a chemat-o pe mama la o discuție. I-a spus că sunt foarte bună, că am șanse reale să fac performanță și i-a spus că aș putea veni la antrenamente intensive. Mama nu a respins ideea pentru că știa că îmi place. Seara a vorbit cu mine. Evident că m-a entuziasmat gândul de a merge la mai multe antrenamente. Așa că m-am dus.Vreo două luni am intrat pe antrenamentele intensive. Și îmi plăcea enorm. Dar atmosfera de la antrenamente devenise încărcată negativ, țipete ale antrenorilor, vorbe urâte. Toate astea mi-au distrus plăcerea de a merge la antrenamente, bucuria de a practica un sport. I-am spus mamei că nu-mi mai place la gimnastică și nu m-am mai dus.

Nu un copil de 6 ani își asumă un drum spre performanța sportivă, care presupune tensiune, vorbe urâte, lacrimi și durere fizică. Un copil de 6 ani nu își poate asuma în veci așa ceva! Părinții își asumă drumul copilului. Părinții sunt cei care decid dacă, cât și cum merge copilul pe drumul respectiv.

Eu nu am înțeles niciodată ideea că sportul de performanță presupune lacrimi, durere și sacrificii. Eu nu am considerat niciodată că mă sacrific mergând la antrenamente în loc să ies la joacă cu copiii. Niciodată! Mi-am dorit să merg la antrenamente. Am făcut-o pentru că simțeam că acolo este locul meu, că mă simt bine acolo. Nu mi-am asumat nimic când eram mică, am mers de plăcere.

Este peste puterea mea de înțelegere de ce ai face exerciții care îți provoacă dureri fizice. De ce să le faci fix în momentul când te doare?! De ce să nu te odihnești puțin? De ce să nu faci puțin recuperare? De ce să nu vorbești cu un psiholog?! Sportul ar trebui să însemne sănătate, disciplină. Dar sportivii de performanță ies din activitate cu o grămadă de probleme fizice tocmai din cauza antrenamentelor dure și adesea iresponsabile prin care au trecut! Pe care, potrivit propriilor declarații, le-au acceptat din fragedă pruncie. De când erau la grădiniță visul lor tainic era să urle niște antrenori la ei, să îi pună să facă exerciții când îi doare, să își „rupă” palmele, să fie jigniți și traumatizați, totul ca să aibă un bling-bling agățat de gât într-o competiție internațională. Wow!

Eu cred că poți face sport de performanță și fără astfel de traume. Dar câtă vreme atât sportivii cât și adulții susțin cu încăpățânare ideea că nu se poate face performanță decât distrugându-ți corpul, nu se va schimba nimic cu adevărat în mentalitatea colectivă. Din păcate!