România, condusă de Mircea „cel Bătrân”, întâlnește Turcia… (20.11)

noiembrie 20, 2025

221

Am picat la barajul pentru Campionatul Mondial de Fotbal cu Turcia. Nasol! E drept că bine nu ne era cu nicio altă echipă dintre cele cu care am fi putut să picăm (Italia, Ucraina sau Danemarca). O să meargă repede cu turcii: vor da și ei, vom lua și noi. Nu cred că își face cineva iluzii. Sigur, sperăm! Dar rămânem cu picioarele pe pământ. Știm cu toții că „zidul galben” are găuri ca după bombardament, iar „naționala de suflet” e doar un slogan obosit.

Nu scriu des despre fotbal dintr-un motiv simplu: e atât de plictisitor, previzibil și lipsit de imaginație jocul echipelor românești (inclusiv al Naționalei) încât îmi piere și ultima fărâmă de entuziasm. Dar urmăresc meciurile. Chiar și declarațiile date la finalul partidelor. Așa l-am văzut pe Mircea Lucescu la conferința de presă după meciul Naționalei cu San Marino. Selecționerul nostru s-a declarat mulțumit că jucătorilor nu le-a mai fost frică să iasă pe teren. Mircea Lucescu spunea că acesta este unul dintre motivele pentru care am pierdut atâtea meciuri: jucătorii intră cu teamă pe teren. Regreta că nu a găsit cuvintele necesare să le spulbere frica la pauză la meciul cu Kosovo, de exemplu.

Păi, cred și eu că le e frică. Și mie mi-ar fi. Ai noștri par subnutriți în comparație cu adversarii lor. Dacă suflă adversarul mai tare ai noștri se împrăștie prin iarbă. Nu sunt în stare să alerge (de multe ori îi împiedică mingea, obiectul muncii), sunt incapabili să facă un stop ca lumea și să lege mai mult de 2 pase precise. Cui i-ar plăcea să intre pe teren doar ca să fie tăvălit 90 de minute?!

Ceea ce nu înțeleg eu, este îndârjirea asta cu care ne încăpățânăm să spunem că jucătorii aduși la Națională sunt „vârfurile” și că „asta este ceea ce avem noi mai bun”. Și nu o spunem cu resemnare! O spunem ca o normalitate. Și asta mi se pare cu adevărat grav. Că am acceptat deja că ăștia suntem: firavi, slab pregătiți, fără o tehnică bună…

M-aș fi bucurat ca Mircea Lucescu să fie „colțos” și să atingă și punctele slabe ale sistemului de pregătire al fotbaliștilor noștri. Și al sportivilor, în general. În schimb, el se mândrește cu faptul că cei care-l critică și care-i răstălmăcesc vorbele, nu vor face performanța lui nici în 2000 de ani. Păi, nu o vor face pentru că n-au cu cine. Lucescu a avut material cât de cât bun. D-aia a avut și performanță.

Succesul unui antrenor depinde de talentul, dedicarea și perseverența sportivilor pe care îi antrenează. Depinde de cât și cum se impune ca lider, ca motivator, dar într-o măsură mai mică. Ori, în prezent, Lucescu administrează un lot de jucători umflați cu pompa, niște dive cu capetele pline de figuri și foarte multe propoziții lemnoase în vocabular pe care le recită ca pe o poezie la interviuri. Mă uitam interviul de după meciul cu San Marino, al lui Drăguș (după ce fusese eliminat pentru o intrare urâtă și inutilă). Zicea că îi pare rău și că își cere iertare! Sigur, îi ieșeau cuvintele astea pe gură, dar limbajul corporal numai părere de rău nu transmitea. Nu ai ce să faci cu oameni care nu înțeleg consecințele faptelor lor. Ce să le ceri?!

Eu nu vreau să plece orgoliosul Lucescu. Să stea acolo. Să se demită singur când va dori. Oricum, eu mai mult știu că îl respect pentru cariera lui, decât simt că o fac. Lucescu pentru mine e un fel de The Beatles. Dacă spui că nu îți place The Beatles, lumea te consideră prost. Așa și cu Lucescu. E un monument, nu poți spune că nu îți place ce face acolo.

Un singur lucru mi-ar plăcea: să începem să conștientizăm că buba fotbalului românesc e mult mai adâncă. Câtă vreme îi ridicăm în slăvi pe cei care și-au făcut academii și refuzăm să vedem problemele reale, nu avem nicio șansă să ne revenim.