Dr Kacem Zoughari: „Ninjutsu rămâne o cale adevărată, pentru cel care practică în profunzime. Cu sinceritate. Cu deschidere”

Vă las mai jos traducerea unui interviu care mie mi-a plăcut foarte mult. Am încercat să îl traduc din franceză cât mai bine, pentru a-i reda profunzimea. Materialul a fost realizat de Interviu de Alya I. și publicat pe LinkedIn. Sper să vă placă și vouă.

 

În acest interviu exclusiv, am avut rara oportunitate de a discuta cu dr. Kacem Zoughari, mare maestru de Ninjutsu, a cărui viziune depășește cu mult sfera practicii marțiale.

Prin răspunsurile sale, el ne oferă nu doar cheile înțelegerii acestei arte străvechi în profunzimea ei autentică, ci și o reflecție amplă despre natura umană, introspecție și modernitate. Cele zece întrebări de mai jos explorează multiplele fațete ale Ninjutsu-ului: între tradiție, filozofie și aplicare contemporană.

Vă invit să pătrundeți în acest univers unic, bogat în învățăminte.

 

În ce fel calea Ninjutsu poate oferi un cadru durabil de transformare interioară, dincolo de simpla practică fizică?

Întrebarea pare simplă, dar ascunde o mare complexitate. Pentru a înțelege ce poate transforma Ninjutsu, trebuie mai întâi înțeleasă natura profundă a disciplinei. Din punct de vedere istoric, Ninjutsu făcea parte din Heihō (兵法) – termen care desemna totalitatea disciplinelor militare reunite sub numele de Bugei (武芸), Bujutsu (武術) sau Heijutsu (兵術).

Ninjutsu era legat de spionaj, infiltrare în fortărețe, strategie, observație, asasinat etc.

Nu este deci un sport marțial sau o formă de autoapărare „clasică”, ci o disciplină de supraviețuire și adaptare, născută într-un context istoric de haos și conflict, unde era nevoie să gândești altfel pentru a trăi.

Cu timpul, practica sa a evoluat. În lumea modernă, marcată de stres, presiuni psihologice și provocări sociale, Ninjutsu îi permite practicantului să se cunoască mai bine: fizic, mental și emoțional.

În cele nouă școli pe care le-am primit prin transmitere, există un principiu central: „Cunoaște-te pe tine însuți.” Acest principiu universal se află în inima învățării. Cultivând răbdarea, rezistența, perseverența, omul învață să acționeze cu justețe, să rămână ancorat în situații critice – fizice sau psihologice. De exemplu, în fața unui manager toxic sau a unui abuz moral, un practicant sincer nu va folosi arta sa ca pe o armă de dominație, ci va învăța să gestioneze confruntarea cu calm, prin atitudine, privire, tonul vocii.

„O artă marțială poate amplifica atât binele, cât și răul dintr-un om”

Uneori, respectul se impune fără violență. Alteori, este nevoie de retragere sau diplomație.

Dar totul depinde de natura celui care practică. O artă marțială poate amplifica atât binele, cât și răul dintr-un om. Dacă intenția e pură, devine un instrument al stăpânirii de sine; dacă nu, o armă a puterii.

În final, ca orice practică profundă – artistică, spirituală sau fizică – Ninjutsu ajută la găsirea unei păci interioare și la înțelegerea mediului și a celorlalți. Această înțelegere reciprocă permite trăirea zilnică cu claritate.

 

Cum modelează Ninjutsu calități umane precum răbdarea, perseverența și discernământul – și de ce sunt acestea atât de prețioase în lumea de azi?

Așa cum am spus, Ninjutsu este legat de luptă, dar efectul lui depinde de inima practicantului și de calitatea transmiterii. În Japonia, relația maestru-discipol – Shitei-kankei (師弟関係) – este esențială. Maestrul nu transmite totul deodată: începe cu lucruri ușoare, apoi, treptat, transmite greutatea reală a cunoașterii.

Termenul shinobi no mono (忍びの者), citit și ninja, provine din shinobu (忍ぶ) – „a îndura”, „a persevera”, „a suporta în tăcere”.

Ideograma Nin/Shinobu e compusă din două părți: lama sabiei (刃) și inima (心).

Ea simbolizează „răbdarea tăioasă din inimă”, puterea de a suporta suferința conștient.

Astfel, ninja nu este un războinic spectaculos, ci un om care, prin disciplină, s-a cunoscut în profunzime. Nu înseamnă perfecțiune, ci un proces continuu de luciditate interioară. Drumul este lung, cerând răbdare și rezistență.

În japoneză, practicantul artelor marțiale este budōka (武道家) – adică „cel care a făcut din calea sa o casă interioară”.

Dar nu se spune ninka (忍家), pentru că Ninjutsu nu e o „școală” în sensul unui stil, ci o stare de spirit, o cale invizibilă de transformare.

Cuvântul „disciplină” sperie, dar adevărul este că numai o persoană angajată se poate disciplina. Un student poate studia fără disciplină; un discipol alege calea, ascultă, observă, se transformă. De aceea, Ninjutsu este un catalizator de transformare pe termen lung – nu doar fizică, ci profund umană.

 

„Principiile Ninjutsu se așază treptat în inimă – uneori prin blândețe, alteori prin durere”

Poate fi Ninjutsu o formă de auto-însoțire, de la corp la spirit?

Da, dar nu doar „de sine prin sine”. În orice tradiție, însoțirea începe cu maestrul (shishō, 師匠), care își ghidează discipolul (deshi, 弟子) așa cum un părinte își ghidează copilul. Această relație este centrul tradiției japoneze – Den (伝) înseamnă transmitere vie, umană, treptată. Maestrul nu impune brutal cunoașterea, ci înțelepciune și compasiune. El știe că discipolul nu înțelege totul deodată. Discipolul, la rândul lui, trebuie să practice ascultarea interioară, să accepte tăcerea și să nu caute răspunsuri imediate. Unele lecții se înțeleg după ani – sau niciodată.

Nicio transmitere nu rezistă fără angajament: shūgyō (修行), practica disciplinată. Principiile Ninjutsu se așază treptat în inimă – uneori prin blândețe, alteori prin durere. Ele modelează omul fără ca acesta să-și dea seama. Iar când cade, greșește sau se îndoiește, și acelea devin forme de învățare.

Japonezii spun: 七転び八起き (nana korobi ya oki) – „Cazi de șapte ori, ridică-te de opt.”

A însoți înseamnă a ajuta omul să se ridice fără să-l forțezi să meargă mai repede decât propria lui maturitate interioară.

 

„Principiile nu trebuie transformate în slogane: ele trebuie trăite, încarnate, demonstrate”

Cum pot principiile Ninjutsu-ului inspira coachingul, leadershipul sau managementul contemporan?

Mai întâi, trebuie întrebat: despre care principii vorbim? Ninjutsu nu este o metodă fixă, ci o tradiție vie, transmisă prin practică fizică, texte (densho, 伝書), simboluri și interpretare.

Un exemplu: 花情竹性 (kajō-chikusei) – „spiritul florii, natura bambusului”.  Floarea simbolizează frumusețea, sinceritatea, efemerul; bambusul – flexibilitatea și reziliența. Este suplu pentru că e gol în interior – vacuitatea ca virtute spirituală: capacitatea de a primi.

În coaching, „spiritul florii” înseamnă delicatețe, respect, deschidere; „natura bambusului” – flexibilitate, ascultare, adaptare. Dar pentru asta trebuie să te golești de tine însuți, de ego, proiecții și prejudecăți.

Un alt principiu din tradiția Nō japoneză spune: 初心忘るべからず (shoshin wasuru bekarazu) – „Nu uita niciodată spiritul începutului”. Shoshin este starea minții deschise, proaspete, specifice începutului.

Această postură – de umilință și receptivitate – este esențială în orice relație de leadership autentic. Dar principiile nu trebuie transformate în slogane: ele trebuie trăite, incarnate, demonstrate. Corpul nu minte; mișcarea nu trișează. Dōjō-ul este o oglindă.

În afaceri sau coaching, un singur cuvânt potrivit poate trezi o minte pregătită. Totul depinde de intenție și de autenticitate. Un maestru fals sau un antrenor orgolios poate distruge la fel de mult pe cât un maestru adevărat poate ridica. Transmisiunea reală este întâlnire, adaptare și transformare reciprocă.

 

A existat un moment în care practica marțială v-a ajutat să ghidați sau să înțelegeți mai bine o persoană?

Nu m-am considerat niciodată un „ghid”. Eu doar repet și reamintesc învățături. Mă văd mai degrabă ca un repetitor, nu ca un „profesor iluminat”. Rolul meu este să stimulez conștiința celuilalt, nu să o înlocuiesc. Ca un coach, nu „ajut” în sensul clasic, pentru că asta poate crea dependență. Prefer să fiu o busolă, nu o autoritate. Un profesor adevărat este ca un frate mai mare: ferm, dar binevoitor. Chiar și când pare sever, intenția lui este de a conduce către creștere interioară.

 

„A transmite fără a închide, a ghida fără a impune – acesta este spiritul Ninjutsu”

Într-o lume tensionată și uneori toxică, ce ne poate învăța stăpânirea de sine a Ninjutsu-ului? Este control sau ancorare interioară?

Mulți confundă stăpânirea de sine cu răceala emoțională. Dar calmul aparent nu e totdeauna control, iar intensitatea nu înseamnă pierderea lui. Adevărata stăpânire nu se vede, ci se revelează în criză, când totul se clatină: atunci când e vorba de un copil, un părinte, demnitatea sau inocența ta. În tradiția marțială japoneză există concepte precum:

Heijō-shin (平常心) – spiritul mereu echilibrat.

Mushin (無心) – mintea neatașată.

Fudōshin (不動心) – inima neclintită.

Nu e vorba de calm inert, ci de claritate în mișcare, luciditate vie. Adevărata stăpânire este acceptarea propriei naturi, cu slăbiciuni și contradicții. Este cunoaștere de sine prin încercare – iar în „încercare” se află „dovada”.

Astăzi vrem confort, succes garantat, eficiență fără eșec. Dar tocmai în durere și eșec se ascunde transformarea reală.

 

Ce diferențiază un adevărat transmițător de un simplu tehnician?

Bunătatea profundă. Nu cea naivă, ci aceea care vrea ca ceilalți să devină mai buni decât tine. Acel om care nu caută să creeze copii ale sale, ci să-l ajute pe celălalt să-și lumineze propriul drum. Aceasta este virtutea jin (仁) din confucianism – „a fi bun și a veghea la binele celuilalt”. A transmite fără a închide, a ghida fără a impune – acesta este spiritul Ninjutsu.

Un maestru adevărat se retrage la momentul potrivit, pentru a-i lăsa spațiu elevului să crească. Nu formează executanți, ci oameni liberi, autonomi, umani.

 

Ce sfat ați transmite celor care caută sens, aliniere sau o postură justă în viață?

Prefer cuvântul principiu celui de sfat. Sfatul poate eșua; principiul rămâne. Aș spune doar: „curaj adevărat” – nu cel romantic, ci acel curaj care îți strânge gâtul când cazi și trebuie să te ridici din nou. Cheia este perseverența introspectivă: nu doar să reziști, ci să te observi în timp ce mergi mai departe.

Ninjutsu nu e o colecție de tehnici, ci arta adaptării.

„Nin” (忍) înseamnă a îndura, a persevera, a asculta, fără rigiditate. Trebuie să fii în același timp suplu și hotărât, nu ca să învingi pe altul, ci ca să nu te pierzi pe tine.

Deci, mesajul ar fi: Fii pregătit să te observi mult, să cazi des, să te ridici mereu — fără mască. Calea marțială nu duce la perfecțiune, ci la tine însuți.

 

„Istoria ninja se naște din înfrângere”

 

A existat un moment de cotitură care v-a redefinit practica sau modul de a preda?

Când practici cu adevărat, viața și practica devin una. Tot ce trăiești – dureri, greșeli, încercări – te modelează. Întrebarea esențială este: de ce continui? și ce aduce această continuitate? Practicantul prea lax devine mai riguros; cel neatent, mai concentrat. Dar practica poate întări și defectele, dacă ego-ul intervine. De aceea, transmiterea trebuie făcută cu mare atenție: uneori înveți pe cineva lucruri foarte periculoase. În trecut, în Japonia, maestrul risca viața alegând un discipol. Acesta putea trăda, ucide, fura. Omul este capabil de orice când intervin gelozia sau ambiția. De aceea, e nevoie de claritate și detașare emoțională. Iubește arta, dar fără orbire.

Alege o cale care vorbește inimii tale și hrănește-o și las-o și pe ea să te hrănească. Aceasta e o relație vie, care cere transformare, nu eficiență.

 

Dacă lăsăm deoparte clișeele spectaculoase despre ninja, ce mesaj sau adevăr esențial despre condiția umană mai poate transmite Ninjutsu astăzi?

Dacă mi-ai fi pus această întrebare la 19–20 de ani, poate chiar la 30, ți-aș fi spus că este o artă marțială dreaptă, riguroasă, curată, exigentă. O adevărată disciplină de viață, etc. Dar astăzi aș răspunde altfel: Ninjutsu este o cale care oferă un răspuns — dar doar celui care caută cu adevărat. Iar acest răspuns este unic pentru fiecare. El nu se oferă celui care mimează, celui care își pune practica în scenă sau vine cu o agendă, cu o idee prestabilită. Am întâlnit, citit, auzit… pseudo-căutători, oameni foarte siguri pe ei, care îți vorbesc despre Ninjutsu pornind de la câteva texte sau de la o lectură foarte literală. Dar majoritatea nu au avut niciodată șansa — sau curajul — să practice sincer. Să trăiască o relație maestru-discipol.

Istoria ninja se naște din înfrângere. Războinici care pierduseră totul — armată și clan decimate, fără statut. Atunci au dezvoltat o formă de rezistență, de spionaj și observare, o artă a supraviețuirii, a strategiei, a disimulării, a asasinatului etc.

Aceasta se numea Ongyō no jutsu (隠形術): arta de a te ascunde pentru a vedea mai bine, a înțelege mai bine, a acționa mai bine. Tot ceea ce fac este gândit pentru a supraviețui, a preveni, a anticipa. Iar când trebuie să lovească, o fac limpede, precis, fără întoarcere.

Shinobi, în istoria Japoniei, nu este un erou romantic sau un personaj de cinema. Este o funcție precisă, ancorată în real, în necesitatea și imediatul haosului unui context istoric concret, în supraviețuire. Când erau chemați, nu era „să încercăm”, era „să reușim”. Misiunile încredințate erau concepute pentru a fi îndeplinite cu o rată de reușită absolută. Asta nu înseamnă că cei care plecau se întorceau întotdeauna. Dar ceea ce conta era ca obiectivul să fie atins, indiferent de preț. Este o lume rece, riguroasă, fără loc pentru eroare. Acolo unde eșecul poate costa o viață, un război sau un clan.

Shinobi operează în ceea ce omenirea are mai întunecat: manipulare, infiltrare, război din umbră, disimulare, lichidare țintită… Este o experiență directă a realului, fără filtru. O imersiune în zona gri, acolo unde se joacă totul. Iar pentru a supraviețui în acest mediu, nu e suficient să fii îndemânatic. Trebuie dezvoltată o formă de inteligență subtilă, o percepție imediată a ceea ce nu se spune, nu se vede. O cultură a intuiției, a citirii fine a invizibilului, capacitatea de a evalua înainte chiar de a înțelege.

Dar, în pofida tuturor acestora — sau poate tocmai din cauza lor — Ninjutsu rămâne o cale. O cale adevărată, pentru cel care practică în profunzime. Și insist pe cuvântul „profunzime”. Cu sinceritate. Cu deschidere. Acolo apare răspunsul. Iar acest răspuns… nu are nevoie să fie împărtășit. Pentru că persoana care l-a găsit știe drumul pe care a trebuit să-l parcurgă ca să ajungă la el. Știe că fiecare va trebui să-și facă propriul drum. Trebuie adunate multe experiențe. Trebuie să cazi foarte des. Trebuie să întâlnești oameni buni și alții mai puțin buni. Toate acestea fac parte din procesul de rafinare.

Acesta este miezul căii marțiale: nu acumularea de tehnici, ci încercarea realului, a îndoielii, a transformării. Așadar, răspunsul meu e simplu: cel care practică va vedea și își va găsi propriul răspuns.

–

Acest dialog cu dr. Zoughari arată că Ninjutsu depășește arta luptei: este o cale de viață, un drum de transformare. Dincolo de clișee și imagini spectaculoase, Ninjutsu se revelează ca o veritabilă școală a vieții. Te învață răbdarea, observația, perseverența și claritatea în acțiune. Fiecare practicant descoperă, pe parcurs, că drumul marțial este mai întâi o cale interioară: o oglindă a sinelui și a relației cu ceilalți.

A transmite sau a practica nu înseamnă a strânge tehnici, ci a oferi și a primi o experiență vie, care modelează deopotrivă corpul și spiritul. Disciplina, rigoarea și intuiția devin instrumente pentru a naviga prin viață cu mai multă prezență, autenticitate și discernământ.

În cele din urmă, Ninjutsu ne amintește că adevărata măiestrie nu înseamnă să controlăm lumea din jur, ci să ne cultivăm libertatea interioară, discernământul și umanitatea. Fiecare drum e unic, iar fiecare practicant, trăindu-și pe deplin calea, își găsește propriul răspuns. Mulțumesc pentru această explorare — fie ca aceste cuvinte să te inspire să-ți trasezi propriul drum.

Alya I.