Ador zorii zilei. Țin minte că în copilărie, aproape că îmi impuneam să mă trezesc înainte de răsăritul soarelui. Fereastra camerei era spre răsărit și de fiecare dată când deschideam ochii dimineața cerul oferea un spectacol sublim. Mereu alte culori, alte forme de nori, până și ceața avea un farmec aparte.
Dacă era senin, ieșeam în curte și priveam în zare spre munți (de la noi din curte se vede, în zilele senine, Crucea de pe vârful Caraiman). E minunat să observi primele raze roșiatice de soare căzând pe vârful muntelui. E ca o mângâiere. În urmă cu doi ani, când lucram în altă parte și tura începea la ora 6.00, fiecare început de zi era un real spectacol. Din acest punct de vedere, îmi lipsește vechiul job. 🙂
Ador lumina difuză galben-portocalie care inundă cerul înainte de răsăritul soarelui. Ador să văd primele raze de lumină la orizont, care dau parcă mai multă forță și strălucire Luceafărului. Momentul în care își face apariția pe cer mărețul soare este spectaculos. Dar liniștea de dinainte, aerul proaspăt și rece care-ți umple plămânii, reprezintă pentru mine tot ce este mai frumos pe lume. Privesc zorii zilei și îmi imaginez că mi-am depășit limitele și că mi-am oblojit vechile răni. Îmi imaginez că deși suntem mai distanți sau poate doar îndepărtați unii de alții, avem totuși multe în comun și semănăm în multe privințe.
Iubesc aurora pentru că reprezintă momentul zilei în care trecerea de la întuneric la lumină se face blând. Nici nu faci ochii mici din cauza luminii puternice, nici nu te chinuiești să distingi lucrurile din fața ta în întuneric. Aurora îți oferă claritate. Îți dă șansa să vezi bine. Îți limpezește ochii minții.
Iubesc aurora pentru că în unele momente îmi urăsc viața. Poate e o exprimare dură, dar e adevărată. Mai ales atunci când bâjbâi pe cărări ciudate, necunoscute. Când nu știu ce vreau.
Aurora este o nebunie frumoasă pe care o poți înțelege doar în momentul în care o simți și o admiri în toată splendoarea ei și știi că nu ai vrea să îi mai dai drumul.
Privesc adânc în zorii unei zile și îmi imaginez cât de frumos ar fi dacă ne-am cunoaște fără să fie nevoie să ne vorbim. Cât de minunat ar fi dacă nu i-am iubi doar pe cei cu care avem ceva în comun. Cum ar fi dacă am iubi tot ce înseamnă viață pe Pământ: de la ultima buruiană și cea mai mică gâză până la cel mai mare animal? Cum ar fi să ne folosim ochii și inima pentru a ne descrie unii pe alții? Până la urmă, un pictor are nevoie doar de o privire atentă pentru a picta un portret sau un peisaj.
În zorii zilei, îmi ascult tăcerile și am fiori în tot corpul. Îmi imaginez că toate acestea ar fi reale și este un sentiment minunat.
Aurora îmi arată că mizeria de zi cu zi este mai penibilă în lumina soarelui. În urmă cu vreo doi ani, am ieșit cu bicicleta prin București înainte de răsărit. Am vrut, cumva să mă întorc în copilărie și să mă încarc cu energie pozitivă. Am primit o lecție în acea zi. Una tristă, dar foarte necesară. Când răsare soarele peste resturile de umanitate lăsate în urmă de oameni, umbrele sunt mai reci și mizeria mai evidentă, mai dureroasă. E ca o imensă oglindă, iar oglinda nu ne corectează, ea doar ne arată realitatea. Ce face fiecare în parte cu această realitate, este o alegere proprie.
Aveți mai jos galeria foto făcută în 2021 în București, la răsărit:
- Oierul Bulă – consultant politic - februarie 6, 2025
- Psihologul Muzical (ediția 1164 – 1.02.2025): Andy Ghost și Teo Peter Jr (Altar), Top Nonconformist Winter Songs/piese de iarnă (fără colinde, Crăciun și An Nou) - februarie 6, 2025
- Din jurnalul unui ninja (82): Trei ani de Ninjutsu - februarie 5, 2025