Aventuri matinale (27.08.2019)

0
148

Dimineață. 5.40. În timp ce îmi așezam bicicleta în rastel și mă asiguram că am oprit luminile din față și din spate, am observat, printre frunzele moarte, un liliac. Speriată, am făcut un pas în spate.

Până la urmă ce-i un liliac? Un șoarece cu aripi. De ce anume îmi este mie cel mai frică pe lumea asta? De șoricei și de șobolani. Logic era să fug. Nu știu de ce n-am făcut-o. Probabil, îmi era prea frică. Și apoi, nici nu părea prea amenințător. Era mai debrabă firav, neajutorat. „Oh, sărăcuțul, ar trebuie să ajungă pe iarbă, acolo lângă copaci”, îmi spun eu în gând.

Hotărâtă să fac o faptă bună, îmi ridic privirea din pământ și privesc în jur. Un angajat al firmei care asigură paza venea în direcția mea. „Ah, uite, victima perfectă”, gândesc eu.

-Bună dimineața! Pot să vă rog ceva?

-Bună dimineața! Sigur că da!

-Dacă vă dau mănușile mele (n-.r. – cele de biciclist sunt fără degete) îl ajutați pe micuțul acesta (arăt spre creatura neajutorată) să ajungă pe iarbă, acolo lângă copaci?

Bărbatul privește spre locul indicat, apoi spre mănușile mele, apoi din nou spre dihanie și îi îngheață zâmbetul pe buze:

-… Nu…

-Nu aveți niște mănuși mai groase?

-….Nu… dar… pot încerca să îl iau pe un făraș…

-Oh… dar îl putem răni așa…

-Nu, nu…. îl iau cu grijă, zice omul pregătit să facă, la rândul lui, o faptă bună. Și pleacă după făraș și mătură.

Mă duc mai aproape de liliac. Are ochii închiși. Mă aflu la 10 cm de el. Am curaj, nu glumă. În timp ce îi fac 2-3 fotografii, observ că gheruțele stăteau cumva deasupra solului. Părea țeapăn. „Oh… mititelul… oare încercăm să salvăm un animal mort?!”, mă întreb eu. Mi-e foarte milă de el și parcă a dispărut toată frica.

-E mort? Mă întreabă domnul care venise cu mătura și fărașul.

-Nu știu, zic eu. Nu am încercat să îl ating.

Omul pune fărașul lângă liliac fără să îl atingă, moment în care, creatura nevinovată se mișcă puțin spre stânga, încercând să se ferească de făraș. O mișcare pe care niciunul dintre noi nu o prevăzuse (probabil, eram ferm convinși că e mort). Atât de neașteptată a fost, încât eu am zbughit-o în dreapta, spre clădirea cu birouri, iar bărbatul în stânga, spre casa portarului. L-am auzit strigând în urma mea:

-E bine! Nu are nimic! Pleacă el singur!

Later edit:

A venit un alt paznic, mai curajos, și l-a mutat, pe iarbă, la umbră, lângă un copac.

~ The end. ~

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here