BOBBY MCFERRIN LA SALA PALATULUI (30.01.2010)

0
26

BOBBY MCFERRINMusic is not for stardom, is nor celebrity.It’s for thruth. Music is like the heart singing, so be careful what you put in your heart, be careful what you think about… – Bobby McFerrin
Au trecut câteva ore de la încheierea recitalului pe care Bobby McFerrin l-a susţinut la Sala Palatului… A fost unul dintre cele mai interesante concerte văzute de mine. Ce, nu mă credeţi? Nu ţi-e dat mereu să vezi un tip prin care curge muzica. Privindu-l am ajuns la concluzia că 80% din corpul lui este muzică, restul sunt sentimente, idei care prind glas şi se intensifică cu ajutorul muzicii.
Cum l-am întâlnit pe Bobby
Povestea zilei de 30 ianuarie începe în jurul orei 17.30. Am ajuns la Sala Palatului pentru a-mi ridica acreditarea. Deşi fusese programată şi o conferinţă de presă cu artistul, aceasta a fost anulată din cauza unor mici probleme de sănătate ale muzicianului. A vrut să-şi menajeze vocea aşa că a împuşcat doi iepuri dintr-un foc: în timpul repetiţiei pentru concert a stat de vorbă şi cu ziariştii. Cu atât mai incitant pentru mine, fiind prima repetiţie a unui artist internaţional la care particip. Pe scenă Ionică Minune şi ai lui. Repetiţia este în toi. Se aud acordurile ţambalului, apoi discuţii cu sunetistul. În faţa lor, cu spatele la sală, aşezat pe un scaun, Bobby McFerrin îi ascultă cu atenţie. Decid ce piese vor cânta în timpul concertului. Mă apropii pentru a-l vedea mai bine. Poartă o bluză neagră, jeans şi părul prins cu agrafe. Atitudinea lui nu are nimic în comun cu ideea de vedetă. Zâmbeşte cald, are o privire blândă, o voce şoptită şi un aer liniştit, seren, calm. Fotoreporterii şi cameramanii nu-l scapă nicio clipă din obiectivele aparatelor.
Bobby vine imediat în buza scenei, se aşază şi discută cu fiecare în parte. Parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Jurnaliştii s-au strâns ciorchine în jurul lui. Îl aşteaptă un turneu lung care se va încheia în luna septembrie. Dar e fericit că duminică (31.01) ajunge acasă pentru câteva zile. Îi e dor de soţie, de copii şi de câini.
*În concerte îi place să improvizeze mult şi să implice spectatorii în show. Chiar dacă este un pic riscant pentru că nu ştii niciodată cum reacţionează oamenii, lui Bobby îi plac surprizele. Îşi doreşte ca publicul să plece de la concertele lui cu o bucurie în suflet.
*Bach i-a plăcut întotdeauna pentru că a scris şi pentru voce. Şi-a dorit vreodată să fie solist de operă? „Nu, niciodată! Nu este stilul meu. Pot cânta operă poate, pentru un minut”.
*Îi place să predea muzică şi, în prezent, o face la Berkley College Of Music.
Discuţia cu ziariştii nu a durat prea mult. S-a terminat cu o scurtă sesiune de autografe şi fotografii.
Având în vedere că mai erau vreo 40 de minute până la începerea concertului, n-am mai plecat de la Sala Palatului.
Deci… asta înseamnă un one-man-show
Lumea începea să vină şi în scurt timp holul a devenit neîncăpător. Aproximativ 3.000 de oameni au venit la întâlnirea cu artistul american.
Forfota din sală a fost întreruptă brusc la 19.15 când s-au stins luminile. Pe unii i-a luat prin surprindere momentul, prinzându-i la taclale cu amicii pe culoar. A durat ceva până fiecare a „orbecăit” până la locul său, scuzându-se în stânga şi-n dreapta. Între timp, pe scenă, singurul obiect luminat era un scaun. Aveai impresia că timpul stă în loc. Bobby McFerrin a venit cu paşi mari şi repezi în aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Prima piesă a fost Drive. Invită publicul să i se alăture şi să cânte cu el. Oamenii ţin ritmul cu palmele, dar el nu asta îşi dorea aşa că le face semn să se oprească. Spectatorii însă, continuă cu palmele iar Bobby repetă rugămintea din gesturi întărind-o cu un „sshttt”. În jurul meu persoanele sunt contrariate, nu prea aveau idee la ce au venit. Mă rog, oamenii înţeleg, mai greu, dar până la urmă cântă şi ei cu vocea îmitându-l întocmai pe artist.
A urmat piesa Blackbird, una dintre preferatele mele. Apoi un moment Bach. A împărţit sala în două jumătăţi şi am cântat după cum ne-a dirijat el. Când a invitat pe cineva (oricine îşi dorea!) din sală pe scenă, o fată de lângă mine a pornit ca din puşcă spre el, strigând „Eu! Eu! Eu!”. Entuziasmul ei a fost molipsitor având în vedere faptul că în urma ei au mai venit 5 fete, deşi Bobby a anunţat că este de ajuns. E drept că nu era prea convingător, aşa că au mai venit doi băieţei (5-8 ani) şi o fetiţă cam de aceiaşi vârstă. După ce a făcut cunoştinţă cu toţi, ne-a spus ce vor face. El va sta pe scaun, va cânta şi ei vor dansa. S-au descurcat excelent cu toţii. Mie mi-au plăcut cel mai mult micuţii Sebastian şi Călin (mezinul care s-a prezentat în felul următor: „My name is Călin”).
Când ai în faţă o persoană atât de deschisă şi de prietenoasă e greu să nu încerci să profiţi la maximum de acest lucru. Bunăoară, a fost de ajuns să accepte să coboare de pe scenă pentru a face o fotografie cu cineva care l-a rugat, ca să se declanşeze nebunia. Şi e greu să refuzi copiii de 7-8 ani care îşi doresc să facă poze cu tine… Astfel, şedinţa foto a durat ceva timp şi risca să se prelungească. „Sunt pregătit pentru momentul cu artiştii români”, spune el. Ionică şi colegii lui şi-au făcut apariţia rapid. La conferinţa de presă, Bobby a declarat că nu el alege artiştii locali cu care cântă în concerte, ci promoterul. Dar lui îi place să „cunoască muzica şi artiştii din ţările prin care trece”. Noi am avut plăcerea de a-l vedea pe McFerrin improvizând alături de Cristinel Turturică (ţambal) şi Ionică Minune (acordeon). Momentul lor s-a încheiat cu o dedicaţie pentru Bobby: Don’t Worry Be Happy în variantă lăutărească. „Vor să-mi facă un cadou”, zice el cu umor în timp ce se aşează pe scaun. Artistul american a părut plăcut surprins, cântând alături de ei.
Mărturisesc că în urma acestui concert am ajuns la concluzia că publicul Bobby McFerrin este format din oameni extrem de talentaţi. Pe lângă faptul că au ureche muzicală bună (m-am convins de asta atunci când l-au imitat şi au cântat/improvizat alături de el), că sunt buni dansatori, au şi voci extraordinare, ba chiar ştiu să cânte şi la instrumente muzicale. Toţi cei care au acceptat provocarea artistului de veni la microfon pentru un scurt duet, aveau voci senzaţionale. Şi, în afară de Ozana Barabancea, nu au fost alte persoane publice. Când una dintre participantele la acest joc, i-a spus că vrea să cânte cu el o piesă compusă de ea, Bobby i-a spus amuzat: „Vrei să merg undeva în public să te ascult?” „Nu, te provoc să cânţi cu mine!”, zice ea cu curaj. Şi începe să cânte. Bobby tăcea. La un moment dat, are o revelaţie şi o opreşte: „Eu pot să fiu bateria dacă vrei!”. Fraza a făcut deliciul publicului iar interpretarea celor doi a stârnit ropote de aplauze. Seria duetelor cu anonimi s-a încheiat cu un băiat care a venit cu un saxofon. Nu ştia ce vrea să cânte aşa că au improvizat.
Spre finalul concertului a reuşit să alcătuiască şi un cor cu ajutorul spectatorilor. A chemat 16 pe scenă. A specificat că şi-ar dori să vină alţii. Sebastian, puştiul care dansase mai devreme, s-a făcut că nu înţelege aşa că a revenit pe scenă. I-a împărţit pe toţi în başi, tenori şi soprane („Sebastian, tu nu eşti soprană”, i-a spus el amuzat puştiului). A ajuns la concluzia că erau prea puţini tenori şi a invitat alături de ei şi alte persoane. Vreau să vă spun că acel cor a sunat impecabil. N-ai fi zis că a fost alcătuit doar de câteva minute.
La 20.40. Ne-a mulţumit pentru participare. Good night everybody! You guys are great!
Bisul a fost cu totul şi cu totul deosebit. Toată lumea se aştepta să cânte Don’t Worry Be Happy (n.r. – se referea la momentul cu Ionică Minune). Dar nu s-a întâmplat asta. „Am cântat-o mai devreme, în plus, ultima oară când am interpretat această piesă în concert a fost în noiembrie 1998. M-am săturat de ea!” A rugat tehnicienii să aprindă luminile în sală şi a zis că îi putem adresa întrebări. Dar, în loc de întrebări s-a ales cu multe cereri, rugăminţi de a interpreta diferite piese. Bobby a reluat provocarea de a i se adresa întrebări. Şi probabil a primit cel mai ciudat set de întrebări: ce poţi să ne spui despre câinii tăi? O să mai colaborezi cu Jack Nicholson? Cum se face că iubeşti viaţa atât de mult? Cânţi la duş? Îmi dai şi mie câteva alune? (n.r. – omul avea o punguţă de alune la el).
A mai cântat o piesă şi de data aceasta ne-a rugat cu vorbe să nu mai ţinem ritmul cu palmele. Ne-a spus şi de ce mai mult îl încurcă. Preferă să cântăm cu el. Spectacolul s-a încheiat la 20.50.
La ieşire unii se declarau surprinşi că nu a cântat „piesa lui celebră”, alţii declarau pe un ton plat că „a fost un concert deosebit”, „n-am mai văzut un astfel de spectacol, a fost interesant”.
Din punctul meu de vedere a fost un spectacol, un concert special. O joacă cu sunetele absolut impresionantă. O adevărată lecţie de muzică, de prieteni şi de interacţiune cu publicul. Păcat că unii oameni n-au ştiut la ce să se aştepte! Păcat că au venit oarecum nepregătiţi la întâlnirea cu unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here