Bruce Dickinson (Iron Maiden), o întâlnire sub asteptări (8.02.2020)

februarie 12, 2020

1278

Am simțit bariera dintre scenă și public. Era acolo, aproape palpabilă. Sau poate erau așteptările mele care au înălțat un zid peste care mie mi-a fost greu să trec. Nu mi-e foarte clar. Cert este că, sâmbătă seară, am plecat de la Sala Radio cu sentimente amestecate. Pe de o parte, era bucuria faptului că am fost atât de aproape de Bruce Dickinson, că l-am putut vedea și l-am putut asculta povestind diverse, că am descoperit că este și un bun povestitor, nu doar un solist și un showman de mare clasă. Pe de altă parte, am plecat de acolo cu senzația de lucru neterminat. Încă de când am citit comunicatul de presă, mi-am spus că nu vreau să ratez acest eveniment. „O seară cu Bruce Dickinson„, „solistul trupei Iron Maiden se întâlnește cu fanii și discută despre autobiografia lui, despre muzică, bere, aviație„… Cât de incitant sunau toate acestea pentru cineva ca mine, care iubește muzica trupei și a fost la 4 concerte.

Țin minte că în 2015, am fost într-o sală de conferințe a Hotelului Capitol, unde Nergal (Behemoth) s-a întâlnit cu fanii și le-a vorbit despre cartea lui, „Confesiunile unui eretic„. M-am dus atunci fără să știu nimic despre Nergal și trupa lui, fără să îi fi citit cartea. Mi-a plăcut însă ideea de întâlnire cu fanii, de dezbatere, de întrebări și răspunsuri. Am văzut acolo peste 60 de persoane (tineri de 25-35 de ani, dornici să afle, să îi strângă mâna, să discute). A fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea!

Este lesne de înțeles că abia așteptam ziua de 8 februarie. Mai ales că Bruce Dickinson înseamnă ceva pentru mine, este un reper important. I-am cumpărat autobiografia când am fost la târgul de carte Gaudeamus. Am citit-o pe nerăsuflate. Andrei Partos este, din câte știu, singurul om din presă care a dezbătut in direct pe Facebook, cu prietenii vlogului și cu Ioan Big această carte. Au fost sute de mesaje de la cei care au citit cartea. I-am simțit pe cei de acasă implicați: citiseră cartea, erau la curent cu documentarele despre această trupă, cu interviurile lui Bruce, cu opiniile din presă. Așa sunt fanii acestei trupe: foarte dedicați, extrem de devotați!

Revin la one-man-show-ul susținut de Bruce Dickinson la Sala Radio, pe 8 februarie. În foaierul sălii exista un stand de unde puteai cumpăra autobiografia (costa 70 de lei). De asemenea, doritorii primeau câte un cartonaș pe care puteau scrie o întrebare sau două pentru Bruce și își puteau trece și numele pe acel cartonaș. M-am bucurat să văd că aproape toți spectatorii aveau autobiografia lui Bruce Dickinson în brațe. Mulți o cumpăraseră de la fața locului, alții, ca mine, veniseră cu ea de acasă. E plăcut să vezi câte doi-trei oameni făcând brainstorming pentru a găsi cele mai bune întrebări pentru Bruce, încercând să nu atace aceleași subiecte. Toate acestea mi-au dat sentimentul de grup unit. A trecut ceva vreme de când n-am mai avut senzația că ne unește admirația pentru un artist.

Am avut emoții când am intrat în sală. A fost prima dată când am stat la loje în Sala Radio și îi mulțumesc lui Dumitru Sohan (Kompas Events, organizatorul evenimentului) pentru locurile bune. Bruce Dickinson a urcat pe scenă la 20.10 și au urmat aproximativ 3 ore în care am râs (de cele mai multe ori), ne-am emoționat și ne-am consolidat admirația față de unul dintre cei mai buni frontmeni din rockul mondial. L-aș fi putut asculta povestind încă 3 ore cu ușurință. Are talent. Văzându-l pe scenă, am înțeles mult mai bine pasiunea lui pentru teatru, pentru partea teatrală a muzicii despre care vorbește și în carte.

Show-ul a fost structurat în două părți: în prima carte a vorbit despre viața lui, despre pasiunea pentru aviație și pentru scrimă. Si-a exprimat dorința de a face un interviu pentru Eurosport, cu Ana Maria Popescu, pe care o admiră foarte mult. M-a surprins reacția firavă și ușor întârziată a publicului din sală când Bruce a rostit numele campioanei noastre.

Discursul lui Bruce Dickinson a avut ritm și a avut umor. Ceea ce a lipsit, însă, a fost interactivitatea reală cu fanii. După o pauză de 20 de minute, Bruce a revenit pe scenă ținând în mână un teanc de cartonașe. Era de așteptat să fie făcută o selecție, deși nu cred că ar fi fost o problemă să le aducă pe toate pe scenă. După ce termina de citit întrebarea, arunca pe jos cartonașul, cu un gest scurt, ferm și hazliu.

Mărturisesc că majoritatea întrebărilor mi s-au părut puerile, erau la nivel de școală primară. Refuz să cred că fanii lui care se aflau în sală nu își doreau să afle lucruri interesante despre el, despre muzică, despre viață, despre orice. Știu că erau în sală oameni care îi citiseră cartea, care îi cunoșteau cariera. Mi-e greu să cred că cele mai bune întrebări au fost dacă l-a luat cineva peste picior din cauza numelui de familie sau ce face dacă Iron Maiden nu mai susține concerte, sau dacă ar știi că moare care e ultimul lucru pe care ar vrea să îl facă….

Mi-a displăcut faptul că nu a încercat măcar să citească numele celor care au adresat întrebările. Eu m-aș fi bucurat să îmi citească întrebarea chiar dacă mi-ar fi pocit numele. Ar fi fost un moment important în viața mea de „fan”. M-am uitat prin sală încercând să îi reperez pe norocoșii cărora le-au fost citite întrebările. N-am reușit. În plus, dacă tot ai prezentat acest spectacol ca o „întâlnire cu fanii” și dacă tot le-ai dat speranțe oamenilor că pot adresa întrebări, atunci e de preferat să respecți acest lucru și să îl faci pe spectator să se simtă și el important, să nu rămână cu frustrarea de a scrie o întrebare fără să știe măcar dacă a ajuns la cel de pe scenă sau nu. Poate nu era rău dacă ar fi circulat prin sală vreo două microfoane astfel încât să existe o comunicare pe bune.

Bun, eu înțeleg ideea de show, înțeleg nevoia de întrebări haioase care să genereze răspunsuri hazlii, dar având în vedere că ne aflam la un eveniment special, la o întâlnire cu fanii, având în vedere că Bruce Dickinson se afla acolo în calitate de speaker, de autor de cărți, atunci m-aș fi bucurat să avem șansa reală să discutăm cu el.

Seara s-a încheiat cu Bruce Dickinson cântând acapella piesa The Chemical Wedding, care dă titlul celui de-al 5-lea album solo lansat în 1998.

La plecare, în timp ce stăteam la coadă să îmi iau haina de la garderoba, m-a abordat un tânăr venit special pentru acest eveniment din Bulgaria. M-a întrebat mai întâi dacă există vreo sesiune de autografe. Cumpărase cartea și în limba română și s-ar fi bucurat să o aibă semnată. Evident că nu exista așa ceva. Mai mult decât atât ni s-a pus în vedere să nu insistăm cu cereri de interviuri, autografe sau fotografii (deși unii au reușit și asta, în spatele cortinei). De parcă nu el era cel care avea de promovat ceva…. Apoi băiatul m-a întrebat dacă știu de unde poate cumpăra un ecuson ca al meu (era de presă), își dorea să aibă o amintire de la acest eveniment. Evident că nu putea cumpăra de nicăieri. I l-am cedat pe al meu. S-a luminat la față și nu mai știa cum să mulțumească.

Nu vreau să mă înțelegeți greșit. Mi-a plăcut, m-am simțit bine și vă recomand să mergeți să îl vedeți pe Bruce dacă aveți ocazia. Dar nu pot să nu punctez și lucrurile care mi-au lipsit cu adevărat.

Nu pot să închei acest text fără să vă explic de ce au dispărut de pe Youtube filmările de la acest eveniment. Am vorbit despre asta și ieri la vlog, dar e bine să rămână și scris. Am transmis live pe Youtube a doua parte a show-ului, cea cu întrebări și răspunsuri. Am luat această decizie când am văzut că toată lumea în jurul meu filma și transmitea live. Cei de la security nu au atenționat pe nimeni. Nici înainte de începerea show-ului dar nici în timpul pauzei nu am auzit semnalul celebru prin care suntem rugați să închidem telefoanele și să nu facem fotografii. În plus, văzusem pe Youtube o grămadă de filmări de la aceste show-uri.

Toate bune și frumoase. Am unit câteva părți filmate în prima parte cu live-ul din a doua parte și a rezultat un video de 2 ore și 4 minute. L-am urcat pe Youtube. Luni după amiază, am primit un mesaj pe Facebook de la Alin Dincă. Îmi spunea că managementul lui Bruce Dickinson le cere bani în plus pentru că e pe Youtube acea filmare (?!?). Repet, Youtube este plin cu filmări. Cu toate acestea „managementul” îmi facea o favoare și îmi dădea voie să urc videourile la loc după ce se încheie turneul (?!?). Tare, nu? Păi, ori e voie, ori nu-i voie?!

Nu pot să nu observ cât de selectiv este acest management. Când i-am spus că e plin netul de filmări, Alin mi-a zis că probabil că pe acelea nu le-au văzut dar că vor cere Youtube-ului să le dea jos. De ce nu au cerut asta și în cazul nostru nu pot să înțeleg… Pe canalul nostru de Youtube nu scrie că suntem jurnaliști, deci nu ar fi avut de ce să ne trateze diferit. În fine… Rămânem cu întrebări.

În altă ordine de idei, la fel cum a spus si Andrei ieri pe vlog, m-aș fi bucurat mult mai mult dacă Alin i-ar fi comunicat managementului artistului că pe același canal de Youtube există o emisiune în care a fost dezbătută și promovată cartea lui autobiografică, încă înainte de a știi că urmează să vină în România pentru a-și promova cartea. Dar ar fi înseamnat să existe respect profesional, ceea ce s-a dovedit că n-a fost cazul.

Și pentru că tot este atât de colțos managementul lui Bruce Dickinson, vă las mai jos un live streaming de 2 ore și 16 minute. Nici nu vreau să mă gândesc cât a plătit organizatorul din țara respectivă pentru a lăsa pe Youtube un astfel de live…