Ce este Eurovisionul astăzi? Un documentar despre degradarea muzicii, care oferă horror mai bun decât Netflixul…

mai 13, 2024

872

Dacă vrei să ai o imagine a modului în care s-a transformat Muzica de-a lungul timpului, este suficient să te uiți la edițiile Eurovision din 1956 până în prezent. O să fii șocat, poate o să și plângi puțin dacă ești o fire sensibilă, iubitoare de artă și de frumos. O să vezi pas cu pas procesul de degradare a Muzicii. Astăzi, Eurovisionul este un documentar în plină desfășurare care arată involuția Muzicii, a actului artistic.

N-aș mai fi scris despre acest subiect, dar văd că Facebook-ul „fierbe” și mă uimesc anumite opinii ale unor muzicieni (culmea!). Bag seama că dacă nu-ți place cântecul ești o „lepră homofobă”. E grav că nu mai suntem în stare, sau și mai rău, nu mai suntem lăsați să comentăm cântecele dintr-un festival autointitulat de creație („song contest”). Nu, acum trebuie să îți placă cântecul dacă băiatul poartă fustiță! Pentru că dacă nu-ți place, îl lezezi, îi rănești sentimentele, îi bulversezi existența! Și asta nu se poate astăzi!

Toată lumea comentează ținuta și faptul că respectivul solist a declarat că e non binar. Who cares?! Ostentația nu aduce cu sine nimic bun. Pe mine nu mă interesează ce face X artist la el acasă în dormitor. M-aș bucura, însă, să ascult Muzică… și asta e tot mai puțină la Eurovision.

M-aș bucura să văd trăire în interpretarea soliștilor. M-aș bucura să aud texte bune, poate și o metaforă inteligentă ici-colo. Desigur, asta presupune ca sfântul EBU să ofere publicului textele cântecelor într-o limbă de circulație internațională. Presupun că asta s-ar întâmpla dacă Eurovisionul ar fi cu adevărat despre MUZICĂ. Sigur că acest festival era la început o sărbătoare a diversității culturale în care te bucurai de identitatea culturală a fiecărei țări participante în parte. Și această diversitate culturală ne unea, într-adevăr. Pe mine mă îngrijorează puțin că am ajuns de la diversitatea culturală la o uniformizare hidoasă în care singurul lucru divers este care poartă fustițe mai colorate și costumații mai fistichii pe scenă. Asta e marea diversitate astăzi: costumația, că-n rest toți o apă și-un pământ: aceleași subiecte, aceleași idei, aceiași promovare agresivă a unei comunități.

Apropo de trăire… În acest an, artista care chiar a trăit pe scenă piesa pe care o interpreta, a fost reprezentanta Irlandei. Ea chiar credea în ceea ce spunea acolo. Mi-e și milă de persoana asupra căreia pică blestemul ei… Poate că dacă aș fi fost fană a muzicii țipate sau a subiectului propus, mi-ar fi plăcut cântecul. Dar n-a fost cazul. Nu m-a mișcat nici mesajul și cu atât mai puțin atmosfera/sentimentele degajate de cântec.

Până una alta, Eurovisionul a reușit să ne livreze o porție mai bună de horror decât orice găsești pe Netflix. De ce? Pentru că pe Netflix sunt filme, deci ficțiune, iar la Eurovision este viața de zi cu zi. Și nu este tocmai confortabil să vezi cum îți sunt băgate pe gât ideologii periculoase… În plus, vă anunț cu tristețe că la final… Muzica moare, nu scapă cu viață din acest malaxor de fustițe colorate, coarne, farduri, măști și culori stridente…

Despre câștigător, numai de bine. Mie nu mi-a transmis absolut nimic. Nici vreo bucurie vizuală, nici vreo emoție specială generată de interpretare sau de text.

E bine să citiți ce scriu oamenii după acest festival. Și dacă tot vorbim despre opinii, vreau să subliniez un aspect. Domnul Vasile Bănescu nu a vorbit în calitate de reprezentat/purtător de cuvânt al B.O.R. A făcut-o în nume personal, pe propria pagină de Facebook. Că suntem de acord cu ce a spus sau nu, e altă discuție, dar măcar să fie prezentată corect știrea în presă.

Eurovision. Tot ce mă interesează e: unde-i muzica!? Citește aici: Eurovision. Tot ce mă interesează e: unde-i muzica!? (republica.ro)