CIUC SUMMER FEST 2010

0
19

Sâmbătă, 17 iulie – Ziua Pink Martini
 
ciuc summer fest, gary moore, pink martini, romania
17.30. O căldură nefirească, înnăbuşitoare, care, parcă, îţi anihilează simţurile, a pus stăpânire pe întreg Bucureştiul. Am înfruntat-o, însă, pentru că vroiam să prind atmosfera de festival încă de la începutul programului. Am ajuns printre primii la Zone Arena, înăuntru încă se mai făceau probe de sunet, aşa că am căutat un loc ferit de soare (un stejar generos mi-a oferit mult dorita umbră) şi am aşteptat să mai vină lume. „Nu cred că va fi o zi grea!”, şopteşte un jandarm către colegul lui.
Alina Gruia (21 de ani) mă întreabă cât este ceasul şi îşi exprimă mirarea faţă de numărul mic de spectatori prezenţi la intrare în momentul în care s-au deschis porţile. „E un festival, credeam că oamenii vin şi pentru distracţiile de acolo, nu doar pentru muzică. Ieri n-am fost, am bilet doar pentru sâmbătă şi duminică”.
N-am mai zăbovit mult afară, spectatorii nu se grăbeau să vină, iar eu eram nerăbdătoare să intru mai repede. Câteva sute de persoane se îngrămădiseră la terasă, sub umbrele, la un mic, o bere rece, o cafea sau o porţie de floricele. Pe scena principală, Brum Conspiracy (electronică, nu-jazz, experimental) îşi începuse recitalul. Câţiva spectatori au înfruntat soarele torid pentru a merge în faţa scenei, restul preferând să asculte de la mese.
19.00. Dacă prima trupă nu mi-a reţinut prea mult atenţia, Les Elephantes Bizzares (indie-rock, alternative) au reuşit să mă facă să simt atmosfera de festival. Recitalul lor s-a desfăşurat pe scena mică, aşa numita Arena Jagermeister / Silent Disco. Terasa este chiar lângă acest cort, aşa că oamenii sunt atraşi ca un magnet, mai ales că, fiind acoperit, erai automat şi ferit de razele puternice ale soarelui. „Elefanţii” sunt şi cei care smulg şi primele aplauze serioase ale serii, tot ei au dat şi tonul la dans şi zbânţuială!
De abia acum încep să se aglomereze şi porţile de la intrare. Taman bine pentru a vedea la lucru numeroasa trupă Urma (19.45 – pe scena principală). Mi-au reamintit de concertul susţinut la Sala Palatului, la fel de buni, de plini de viaţă, mereu cu zâmbetul pe buze. Tot la fel ca atunci, mi-am pierdut interesul după câteva piese. Pur şi simplu nu mă „prinde”. Ceilalţi spectatori, însă, erau la polul opus. Oamenii erau captivaţi de spectacolul de pe scenă, de muzică, unii dansau în voie, alţii fredonau alături de trupă.
Tot învârtindu-mă printre spectatori, îmi pică ochii pe un tip scund, zâmbitor, extrem de interesat de recitalul Urma. Mă apropii un pic pentru a-mi confirma bănuielile. Da, este chiar Thomas Lauderdale, liderul trupei Pink Martini! Îl mai observă şi alţi câţiva spectatori. Thomas acceptă cu plăcere să facă fotografii cu toată lumea! Între timp, nu-i scapă din ochi pe cei de la Urma. În secunda doi, îmi încolţeşte în minte ideea de a face o fotografie cu el şi un scurt interviu. Îl abordez rapid. Fac fotografia şi profit de ocazie să-l rog să scrie un autograf pentru toţi cei care citesc acest forum! Obţin şi autograful şi fotografia cât ai zice peşte. În schimb, interviul pică din lipsă de timp. Îmi şopteşte, în schimb, că îi place trupa Urma. L-am lăsat pe Thomas în compania altor spectatori dornici de fotografii (între noi fie vorba, mă aşteptam să fie mai mulţi, având în vedere că nu se întunecase, omul era pe Gazon B, iar Pink Martini era headlinerul serii), şi mi-am continuat plimbarea printre spectatori.
Este 20.30 şi, la Arena Jagermeister, urcă pe scenă trupa Kumm. O parte din public este în dilemă: să-şi păstreze locurile bune ocupate atât pe Gazon A cât şi pe Gazon B, în timpul recitalului precedent, sau să se mute la scena mică pentru a vedea Kumm? Acest du-te-vino a fost cam enervat, în special pentru cei din Gazon A, care trebuiau să iasă de fiecare dată când recitalurile se mutau pe scena mică, sau când doreau să cumpere ceva de băut/mâncat (toate acestea erau în Gazon B).
De asemenea, lipsa distracţiilor tipice unui festival organizat de Emagic, a fost resimţită acut de public. „La Bestfest nu aveam timp să mă plictisesc, erau multe alte jocuri în cazul în care nu vroiai să asculţi un recital”, comentează George Necula. „E oarecum monoton… Reţeta concertelor este cam slăbuţă. Azi ar mai fi mers un nume străin pe lângă Pink Martini. Eu în afară de Kumm şi Urma n-am auzit de celelalte două trupe. M-a cam prins plictiseala pe aici…”, este de părere Adriana Coman.
 
Pe lângă cortul de sunet s-au strâns mulţi gură-cască. Nu pot lipsi nici eu. O pereche de dansatori, doi mimi şi câţiva balerini se străduiesc să anime atmosfera. În bună măsură, chiar reuşesc.
Mă îndrept şi către standurile unde se vând diverse suveniruri. Primul cort pe care îmi cad ochii este Hippie Hippie Shake. Aici găsiţi de toate: de la brăţări, lănţişoare şi inele, la eşarfe, fuste, rochii şi genţi.
La 21.30, Pink Martini, micuţa orchestră din Portland, Oregon, îşi face apariţia pe scenă. China Forbes prezintă piesele în limba engleză, în timp ce Thomas citeşte traducerea în limba română de pe o foaie de hârtie. Publicul se amuză, aplaudă, răspunde cu entuziasm unor astfel de dovezi de simpatie. Din recital nu au lipsit piese cunoscute precum “Let’s Never Stop Falling In Love”, “Anna”, “Sympathique”, “Lilly”, “Cante e dance”, “Dosvedanya mio bambino”, “Hey Eugene”, şi nici de pe noul album: “Splendor In The Grass”, “Ninna Nanna”, “Over The Valley” sau “Tuca Tuca”.La bis au cântat Brasil, iar apoi au oferit autografe tuturor doritorilor, sesiunea încheindu-se mult după miezul nopţii.
În 2007, părăseam Sala Palatului profund marcată de show-ul Pink Martini. O sală arhiplină, un public cald, o reprezentaţie fără cusur! În această seară, am regăsit multe dintre aceste elemente, dar n-am mai plecat cu sufletul plin de entuziasm. Şi nu din vina trupei. Ei au fost la fel de încântători. Mie mi-a lipsit un pic intimitatea unei săli de spectacol. Asta cred că amplifică starea pe care ţi-o dă un concert Pink Martini. În aer liber sunt mult prea multe elemente care îţi distrag atenţia şi te scot din starea de concert (de la persoanele care au băut un pahar în plus, până la vânzoleala necontenită, mirosul de mici, zgomotul de la terase sau de la cozile la suc & bere). Pentru ca să fie o seară perfectă a lipsit doar factorul “intim”. În rest, jos pălăria pentru Pink Martini.
Duminică, 18 iulie – Ziua Gary Moore
Mi-am dorit din tot sufletul să-l văd pe Gary Moore! Cu ceva timp în urmă am văzut câteva secvenţe dintr-un DVD cu un concert de-al lui, la Andrei. Mi s-a părut fabulos! Abia aşteptam să vină ziua concertului şi să pot fi martora unui astfel de eveniment. Ei bine, ziua cea mare a fost astăzi! Şi chiar dacă am intrat greu în atmosfera de concert (abia în a doua parte a recitalului, cam de la piesa High In The Fields!), am plecat de acolo uluită, vrăjită de sunetul intens al chitării, de modul în care o face să „vorbească” în mâinile lui. Fie că atinge cu degetul arătător corzile pe rând, că „şterge” corzile de-a lungul gâtului chitării sau „frământă” griful, efectul este hipnotizant.
Nu e un chitarist cu o prezenţă scenică explozivă, nu o să-l vezi cântând cu chitara pe după umeri, sau făcând fel de fel de giumbuşlucluri pe scenă. Deşi o parte dintre spectatori (cei mai tineri, în special) la asta se aşteptau. La intrarea în Zone Arena am stat de vorbă cu un grup de tineri (19-25 de ani) care mi-au declarat că au venit „să dăm din cap până nu mai putem şi să vedem la lucru un maestru al chitării. Abia aşteptăm să vedem ce trucuri face, îmi plac chitariştii spectaculoşi”. Alţi spectatori (trecuţi de 40 de ani) mi-au spus, din contră, că aşteaptă cu nerăbdare cât mai multe bluesuri.
Cred că Gary Moore a reuşit să îi împace pe toţi până la finalul recitalului! Am văzut oameni de toate vârstele agitându-se frenetic pe piesele ritmate, dar şi cupluri, grupuri de spectatori care priveau contemplativ, trăind fiecare notă la intensitate maximă.
Şi totuşi, reacţia publicului nu a fost unitară şi constantă pe tot parcursul recitalului. Au fost reacţii puternice la piese precum High In The Fields, Walking By Myself, Still Got The Blues, Empty Rooms şi Parisienne Walkways. Aici publicul a cântat şi a participat cu entuziasm. Nici pe Gazon A, nici pe Gazon B nu am simţit în rândul publicului acel entuziasm specific concertelor blues-rock. O bilă neagră pentru spectatori, din acest punct de vedere.
Gary Moore este ajutat pe scenă de o trupă extraordinară: Neil Carter (keyboards, chitară şi backing vocals – o prezenţă energică: a dansat, s-a mişcat mult şi a comunicat în permanenţă cu Gary din priviri), Jon Noyce (bas) şi Darrin Mooney (baterie). Irlandezul şi-a prezentat colegii după bis, chiar înainte de a-şi lua rămas-bun, iar dialogul lui cu publicul s-a rezumat la mulţumiri adresate aproape după fiecare piesă. Nici nu trebuia mai mult! Îşi pune sufletul pe corzile chitării şi asta se simte când interpretează piesele. Uitându-mă la trăsăturile feţei lui, în timp ce execută solo-uri prelungi, am impresia că este undeva, într-o altă lume, a sunetelor, poate, de unde revarsă peste noi fel de fel de sonorităţi antrenante, captivante, calzi.
 
Impresii scrise de Ştefana găsiţi aici:
http://www.andreipartos.ro/phpBB3/viewtopic.php?f=52&t=168&p=52448#p52448

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here