Concerte în localuri unde se bea și se mănâncă – argumente pro și contra

0
119

Muzica și clinchetul paharelor, tacâmurilor și farfuriilor merg mână în mână? Preferați să împușcați doi iepuri dintr-o lovitură și să vedeți un concert în timp ce luați cina în club/restarant? Ce spun artiștii? Ce spune publicul?

Dezbaterea a pornit pe pagina lui Andrei Partoș, care a preluat o cronică scrisă de Lucian Cremeneanu după concertul lui Mircea Baniciu susținut într-un astfel de local.

Aveți mai jos câteva dintre comentariile postate pe Facebook, precum și postarea lui Andrei.

Așteptăm în continuare opiniile voastre pe această temă. Mulțumim!

Mesaje/comentarii:

Patricia Montero Eu… nu aș putea. Adică să fie în fața mea artistul la care țin (dacă am plătit bilet și m-am deplasat e clar că am făcut-o pentru muzică) și eu să mănânc cina, e de neconceput pentru mine. Un concert este o experiență unică. Eu nu pot să mănânc nimic nici înainte nici imediat după un concert.
Și mai e o chestie. Înainte se ascuta muzică în baruri și în restaurante, dar era ceva soft, spre jazz, blues, nu era muzica dată tare, astfel încât oamenii să poată mânca, să se înțeleagă între ei… Muzica lui Baniciu te face să te ridici de pe scaun, nu mi se pare potrivită cu ideea de masă….

Andrei Partos Patricia Montero-ar exista o cale de mijloc. Artiștii au nevoie de bani. Patronii de localuri au nevoie de cumpărători-consumatori. Publicul are nevoie de concerte, iar dacă nu sunt săli, se duce la cluburi de acest gen unde se și mânâncă. Se joacă și teatru în localuri. Problema e cum dozezi sunetul și servitul la mese. Nu se cântă non-stop cum nu poți mânca și bea non-stop. Iei o pauză de furculiță, cuțit cât cântă oamenii și apoi îți vezi de burdihan. Nu știu câți artiști români ar umple săli de 1000-2000 de locuri, pe care le prea avem…Analiza, după cum vezi, trebuie aplicată țării noastre…

Teddy Chris Thudy Patronul vrea să vândă cât mai mult. Va servi non stop dacă are cui. Uite, la Berăria H accesul se face de la ora 18.00, iar concertele încep după ora 21.00, tocmai ca omul să aibă vreme să mănânce până când urcă artiștii pe scenă. Chiar și așa, tot e vanzoleala…
Nu pot să uit concertul lui Eric Sardinas din JukeBox. A fost un chin. Treceau tăvile cu sarmale, ciorbă, mămăligă, fripturi prin fața scenei într-o veselie. Chiar și artistul a fost deranjat. E important cât creier are patronul.

Maria M. Petrovna A avut Adrian Berinde, după Colectiv, un articol foarte adevărat despre motivele pentru care ajung artiștii să cânte în localuri din astea și a pus punctul pe i cu niște argumente destul de importante. Argumentul principal, insa, din punctul meu de vedere, după ce m-am plimbat și prin săli, și prin pub-uri, este următorul: lipsa condițiilor decente. Numeri pe degetele de la o mână sălile care oferă niște condiții decente. Sunt multe care nu au nici avize ISU. Sunt și mai multe în care nu s-a investit un cent de 30-40 de ani. Sunt multe în care tragi niște friguri de nu-i adevărat, că stau neîncălzite cu lunile. Nu sunt renovate, nu sunt puse la punct, nu sunt dotate cu PA, nu au decât „lumină albă de teatru”. Se mai adaugă faptul că duc lipsă de finanțare pentru că nimănui nu îi pasă și atunci încearcă să recupereze din alte părți – adică de la cei care o închiriază sporadic, în principiu.
Când aduni toate astea constați că te duci să cânți într-o sală și ajungi să cânți gratis. Sau mai aduci și bani de acasă. Și orice organizator face la rândul lui calculul și renunță la idee, pentru că tu aduni, de fapt: chiria sălii, închirierea sistemului de sunet și a celui de lumini, plata personalului sălii, transporturi, cazări, catering, echipă tehnică, print afișe, taxe de afișaj, comisioanele agențiilor de bilete, impozitul pe biletele vândute, impozitul pe venit, taxele pt drepturi de autor, toate astea. Do the math. Sponsori nu prea mai găsești, decât pentru eventuale cântări outdoor și gratuite, evident, vara. Dar acum vorbim de cântări proprii ale artiștilor, nu de festivaluri și intrare moca.
La polul opus, ai „cluburi” unde poți să cânți și unde sar din schemă cel puțin 80% dintre cheltuielile de mai sus. Matematica e simplă, mai ales că diferența numărului de locuri nu justifică altă alegere – deja există cluburi mari cam în toate marile orașe. În plus – și, din nou, important! – în club lumea vine. În sală, riști să ai și sala pe jumătate goală, cu tot cu lista de cheltuieli de mai sus, pe care tu le plătești oricum. Pub-urile, în schimb, participă activ la promovare, au clientela lor, e și interesul lor, etc. Și majoritatea celor care vin la concerte preferă să mai bea și o bere, să se mai miște, eventual să danseze, să se poată ridica, etc. E altă atmosferă.
Să nu se înțeleagă că e compromis făcut pentru bani. Nu vorbim de sensul ăla. Dar artiștii trăiesc din muzică. Diferența pe care publicul nu e curios să o afle e următoarea:
Categoria artiștilor mainstream : 2-3-4 ani de heavy rotation la radio (a făcut Iulia un calcul anul trecut pare-mi-se și ne-am luat cu toții cu mâinile de cap) care trăiesc bine O VREME din concerte cu intrare liberă- sunt peste tot, la zilele orașelor ș.a.m.d., sunt foarte solicitați și fac bani mulți (mă rog, și mai mulți fac casele de discuri, dar e altă discuție). Ăștia dau un anumit sens expresiei „a trăi din muzică” și (părere personală) e, de fapt, furt de căciulă proprie. Categoria asta e și un val – și nu sunt ei de vină nici măcar pentru asta. Și la un moment dat nu mai trăiesc din muzică. Nu mai au nivelul. Unde era Loredana acum câțiva ani e Delia acum, de exemplu. Nu trebuie să facă mari greșeli, nu trebuie să cânte prost mult timp, sau ceva, nu trebuie să fie leneși și să nu mai scoată piese, pur și simplu se întâmplă: vin din spate alții și alții, și tu ai ajuns la coada clasamentului. Că ăsta-i filmul. Tragi un tun timp de câțiva ani și asta-i treaba. Și atunci normal că nu te interesează piața reală, sălile, bolile industriei, lipsurile, pentru că tu n-ai nevoie să vinzi bilete la Teatrul din Dej sau ceva, peste 5 ani, că nu ăsta e scopul.
Categoria cealaltă, a artiștilor „a la long”, să zicem, trăiește din muzică real și constant. Cuvântul cheie fiind „constanță”. Baniciu vindea în Oradea și acum 25 de ani și va vinde și peste 5 ani. Artiștii de genul ăsta au nevoie de imaginea de ansamblu și de continuitate. Continuitatea asta e dată de SUMA TUTUROR ELEMENTELOR CARE SUNT PARTE DIN INDUSTRIA ASTA MUZICALĂ, elemente care cad pe rând sau merg din ce în ce mai prost. Elementele fiind și sălile, și presa de specialitate, și puterea de cumpărare, și toate-toate. Dintre cei doi, ăștia din urmă și-o iau în freză. Ăștia mai sunt și judecați pentru că lumea nu-i curioasă să afle ce înseamnă să trăiești azi „pe bune” din muzică. De asta spuneam că nu e vorba de a face compromisuri pentru bani, e vorba despre a înțelege că oamenii ăștia care sunt pe scenă au și ei chirii de plătit, copii de crescut și așa mai departe. Chit că majoritatea celor care mai fac calitate în muzică o fac de plăcere. E corect să o faci de plăcere. Asta nu înseamnă că e corect față de tine să faci turnee în pierdere. Păi eu tot spun, că mă întreabă lumea de ce merg trupele să cânte la Berăria H, de exemplu. Berăria H îți oferă avantajele unui concert de sală (număr mare de locuri) în condițiile unui concert de club (ți se pun la dispoziție sunet, lumini, oameni, promovare, sprijin logistic, hostess, rețea de ticketing, absolut tot). Ar fi tare frumos să te duci să cânți la Teatrul Național, de exemplu, unde ai, să zicem, același număr de locuri, dar numai sala și personalul te costă jumătate din încasări. Restul am enumerat mai sus. Și da, artiștii fac și asta. Dar nu poți să faci NUMAI asta, pentru că nu poți să supraviețuiești. Realitatea tristă asta e: se pune problema de supraviețuire. Și atunci, în mod evident, ajungi la pub-uri unde se pun problemele descrise în articol.
Până nu se vor organiza artiștii ca breaslă – aici avea dreptate A G Weinberger – și până nu se vor pune la punct niște lucruri în domeniul ăsta, n-avem nicio șansă la mai bine. Începând cu legislația în domeniu, continuând cu ce face și ar trebui să facă Ministerul Culturii, oprindu-ne la investiții, spații, logistică și etc., și terminând cu munca fiecăruia. Eu n-am văzut niciodată public care să mănânce sarmale la Ilie Stepan la concert, de exemplu – și l-am văzut cântând și outdoor, și în pub-uri, și în evenimente private. Pentru că e un artist care știe unde îi este valoarea, știe cum să taie rapid firul celor care nu îl respectă – și o face cu demnitate și claritate, pur și simplu – și publicul știe foarte clar unde e granița acelui „îmi permit să”. Asta cu „educarea” publicului e privită în mod greșit ca aroganță, iar artiștii care nu acceptă acel „merge și așa” sunt dificili, aroganți, primadone, nu-știu-ce. Ei bine, fix aici e granița reală a compromisului, în acest „merge și așa”. Iar toți artiștii care au notorietate, public, nume, ce vrei tu, care ar putea să schimbe măcar puțin din ce se întâmplă ar trebui să o facă. Pentru că altfel, cei care vin din urmă sunt mâncați din fașă. Și pentru organizatori, și pentru patronii de cluburi, și pentru mare parte din presă, și pentru public artistul a ajuns un tolerat față de care respectul scade rapid și vertiginos. Gândul e ăsta: dacă se poartă așa cu noi , oare cum se poartă cu tinerii la început de drum, care n-au „nume”? Când ar trebui, într-o lume normală, să fii respectat pentru ceea ce dai pe scenă. Există în țară artiști tineri extraordinari care merită să le lăsăm o moștenire mai frumoasă decât asta. Și există oameni care chiar fac asta, care chiar încearcă. Cine a încercat să fie nesimțit cu un Covaci, un Aldea, un Stepan, îți spun sigur că se va gândi de două ori înainte să o facă a doua oară. Fie că vorbim de organizatori sau de plătitorul de bilet care s-a trezit cu un „Cânt-o, bă, pă aia!”, în timp ce oprea ospătarul din drum să îi ceară și niște muștar. Și așa mai departe.
Deci, în final, nu putem crea o lume mai bună dacă nu ne facem, fiecare, partea pentru asta. Iar la direcția în care merg lucrurile de o vreme, zău că nu văd altă soluție. PS: A nu se înțelege că vorbesc, nominal, despre artiștii din articol. Nici vorbă. Mircea Baniciu e un artist care vinde corect și constant și e unul dintre puținii din folk care mai ajung, astăzi, la performanța asta cu „oriunde mă duc e full”. Deci nu despre el vorbim, el n-are probleme și nu duce lipsă de public. Vorbim despre imaginea generală și am putea începe fix cu organizarea. Păi uită-te în jur, toți profesioniștii au uniuni și diverse scheme de organizare, de la Uniunea Notarilor Publici și până la medici sau artiști plastici. Muzicanții, nu. Iar UCMR-ul și UCMR-ADA sunt niște glume proaste față de nevoile reale ale pieței, hai să fim serioși. Mi-am amintit de ei și de Credidam și iar mă enervez. :)))
PPS: Coincidență sau nu, chiar aseară am fost la Budapesta la concert Avantasia. Outdoor, ploaie măruntă, 6 grade Celsius. Și zice Tobi de pe scenă la un moment dat: „Când am fixat data și locația pentru concertul ăsta, nu ne imaginam că va fi atât de frig în luna mai. Nu am cântat niciodată outdoor la 6 grade și am vrut să anulăm concertul, așa am fi făcut în mod normal, dar mă bucur că nu am făcut-o pentru că sunteți un public minunat”…bla,bla,bla. A fost un super concert, dar vedeai pe ei atitudinea de „What the hell!” :))
Repetăm esențialul, să se audă „the main point” și pentru rândul din spate: în aproape 30 de ani de carieră, omul n-a cântat niciodată la 6 grade. Pare SF, nu?… Pentru ăștia, asta e normalitatea. Iar publicul respectă această normalitate, cu toate că a plătit bilet. Eu am vrut să scurtez cu 10 minute o cântare la minus 16, de Revelion, și n-am putut, că ne alegeam cu huiduieli și cuvinte de bine, despre mame și sfinți. Păi să fi venit ăsta în București și să fi anulat o cântare că sunt 6 grade afară, mamă, Doamne!. Singura reacție a publicului din Ungaria? Aplauze politicoase. I rest my case. :)))

Doru Apreotesei Unul din cele mai mari (cel mai mare?) cluburi de jazz din U.S.A. La mese, se consuma…. Artist: Chick Corea band.

Doru Apreotesei Sincer, nu as numi-o lipsa de respect… Muzica asta s-a nascut in cluburi! Si cand zic asta ma refer la rock / pop / jazz… Sau sa ne gandim la faze grandioase: Woodstock, de ex. Cat de ”cuminti” erau spectatorii acolo de fapt… Desigur, sunt spectacole si spectacole! Si multe din ele au fost posibile pentru ca genurile muzicale de mai sus au ”intrat” in salile de spectacole! Phoenix, de ex. era f. misto de ascultat si la ”Lira” sau la Cantinele studentesti dar ”Cei ce ne-au dat nume” nu se mai putea fara sali de spectacole ”dedicate”. Zic…  Depinde… Revin ev.
Dupa meci…. :)))

Maria M. Petrovna Corect, dar adevarul e ca diferenta sta in atitudine. Stim amandoi care e atitudinea celui care merge intr-un asemenea club de jazz ca sa ii asculte pe astia, in antiteza cu atitudinea romanului care merge sa bage o ciorba de burtica, daca tot canta aia. :)) Cumva, intotdeauna am impresia ca vibe-ul pe care il transmit e cu totul altul. Acuma, sa nu generalizam, ca avem si noi public ok, dar tocmai de segmentul ala care nu este ok vorbeam.

Maria M. Petrovna Si atitudinea e dovedita fix de modul in care se percepe activitatea in sine: ceeee, ba, au ajuns astia sa cante in birt, unde lumea mananca mici, etc. Am mai spus-o, normalitatea nu e la noi. Si daca e, e privita ca nefiind…normalitate. :)))

Doru Apreotesei Da, clar. (M-a enervat meciul, altfel…). Eu am trait una “inversa” in Romania. Cantam cu Gramofon la rest. Central din Timisoara. Da, cantam amestecat dar niciodata nu copiam piesele ca in original. In plus, ne cantam si jazzurile si compozitiile iar o mare parte din public venea sa ne asculte tocmai pe noi. In timp ce consumau linistiti la masa. Ca mai apoi sa devenim exclusiv artisti de “scena” si – cu mici exceptii- sa ne trezim ca, desi eram ascultati “corect” de spectatori, nu reuseam sa ne facem intelesi de niciun fel! :)))

Doru Apreotesei Da, doar ca se ajunge la un fel de snobism generalizat… Ideea e ca “omul potrivit la locul potrivit” vine din ambele parti (artisti si public…). Zic. Noapte buna!

Călin Bârcean Nu te iei niciodată de public! E o regulă nescrisă, valabilă pentru artiști si pentru organizatori chiar! Presa poate scrie orice si e bine că o face. Inadaptarea artistului la context, duce la izolare. Astea sunt vremurile, asa cântăm. Iar programul in pub-uri sau restaurante s-a reglat de la sine: se cântă două reprize, astfel incât oamenii să aibă trei varinte de mâncare și țigară (înainte, la pauză sau după).
Îmi amintesc de primele cântări după ce s-a interzis fumatul… dispăreau câte cinci mese afară la fumat, după 15 minute de concert, iar noi ne priveam uimiți pe scenă! 🙂 Pe urmă s-a reglat totul.

Dana Lita Știu si eu un moment. Când in buza scenei, unul molfaia niste coaste in sos, si sugea oasele de-l auzeam in microfon. A realizat si un punct ochit/punct lovit, si i a stropit pe artisti!😕😡 Nu se face.

Alin Dinca O mizerie totala. Poti sa mananci si sa fumezi pana incepe concertul. Daca nu rezisti 90 de minute fara mancare si tigari… ai nevoie de medic. Nu am sa cant in reprize niciodata. Nu sunt la nunta sa pregatesc „programe”. Eu urc pe scena si pregatesc un show. Incerc sa il port pe om intr.o poveste, sa il scot din lumea asta. Pauzele strica starea. Din fericire ma aflu in postura in care pot sa refuz astfel de cerinte. Si cand lumea a mancat in fata scenei la un concert din Hard Rock… m-am oprit, m.am asezat langa ei, i.am rugat sa manance linistiti, le.am spus ca nu ii mai deranjam cu zgomotul… civilizat. 🤣 Au inteles mesajul si s.au oprit.

Cristi Dumitrascu Îmi permit aici să remarc două lucruri în articolul pe care l-am citit: primul, oamenii mănâncă nu servesc masa, este impardonabil pentru un jurnalist de presă scrisă și de orice fel, să atribuie oamenilor care mănâncă rolul ospătarilor, care abia ei servesc, îi servesc pe cei care au venit la restaurant sau in club. Doi, nu-i mai învinovățiți pe artiști pentru că le sună telefonul și ei obțin prețul cerut pentru o reprezentație asumată! Să nu-și închipuie cineva că un artist chiar și așa mare ca Baniciu, Covaci, sau oricare coleg din generația lor este îmbogățit de atâtea drepturi de autor din difuzări. Acum câteva zile, chiar Vasile Seicaru dezvaluia o valoare de câteva zeci de lei, virată de organizațiile care gestionează drepturile de autor și interpret! E o ipocrizie să afirmi că în loc să stea acasă și să aștepte să vină banii pe card, ei se duc și “se înjosesc” prin cluburi! Nu le face Mircea Baniciu educație celor din club, nici nu e de dorit, spunea cineva mai sus că “nu te iei niciodată de public”! Dacă ești bun găsești instrumente și resurse artistice de a-i “domina” în sensul bun! Sau, ai și varianta istorisită tot mai devreme de Alin Dinca, dar aici este vorba de stilul fiecăruia, mai abrupt sau mai permisiv. Părerea mea.

Merlin Mesme Oswald Cel mai stanjenitor episod mi s a parut la finala campionatului mondial din 2014 ..eu cu un prieten am fost sa vedem pe niste amici care cantau la o terasa in Statiunea Mamaia….patronul a pus si niste televizoare la care sa se uite clientii la finala in timp ce formatia isi facea programul…ori stingi televizorul si lasi formatia sa cante ,ori rogi formatia sa nu mai cante in seara respectiva…asa macar din respect..

Szekely Mona Dupa mintea mea,sunt mofturi ale astora cu bani…ce tin sa le cante la urechea boiereasca,menestrei de talia domniilor lor..!!..iar eu,de as fi ei,si nu o salcie la mal,i-a curata de bani….cel putin!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here