CRONICĂ DE DISC- AC/DC – Ballbreaker

0
41

AC DC albume (594 x 600)Articol de Entckidu
Am cumpărat zilele trecute de la Cărturești un LP (vinil) AC/DC – Ballbreaker din 1996, penultimul care mai contează, după părerea mea.
Îi urmează Stiff Upper Lip care este mai bun și unde s-a oprit, simt, inspirația. E un loc comun să spui că băieții cântă aceeași muzică de la început și până acum; este evidentă o stilistică din care nu ies, dar de fapt sunt diferențe mari – pentru cine vrea să le bage în seamă – între albume. Cu ocazia asta, curios să văd câte am adunat pe vinil – și ieșind un număr cub, am făcut o poză cu pătratul.
Cred că s-a nimerit să fie în zilele comunicatului șoc, prin care trupa (sau managementul trupei mai degrabă) își ia rece și scurt La revedere de la Brian Johnson. Despărțirea nu e exprimată direct, dar formulele profesionale, muult prea profesionale (de parcă ar fi fost o relație de business, nu una artistică, umană) ne lasă să ghicim că intenția este de a înceta colaborarea cu BJ.
Nu putem ști desigur, care este situația reală, ce se întâmplă acolo, dar nu pot să nu mă gândesc ce mare este această iluzie pe care ne-o întreținem, mulți dintre noi, legată de trupe, echipe de fotbal șamd entități care trăiesc prin public și au mijloace diverse (pe lângă performanțele în sine) de a-l atrage și ține aproape. Postere, tricouri, interviuri, videoclipuri..
Cu cât cei care conduc din umbră fenomenul este mai mare, cu cât se pare că aceste mijloace auxiliare sunt mai sofisticate. AC/DC a ajuns să facă show-uri de mărimi de stadion, având în recuzită o locomotivă uriașă care sparge din spate scena, pentru a exacerba efectul unui nou single (RockNRoll Train). Și câte și câte și mai câte..
Toată această mașinărie de business a ieșit, grotesc, la iveală odată cu problemele de sănătate ale solistului. Comunicat oficial rece, diplomatic (formulele de curtoazie uzuale, nu fac decât să sporească efectul), iar în plus, un răspuns-replică din partea celui aflat în cauză!
Sunt cunoscute problemele vechi și noi ale trupei cu Phil Rudd, tobarul cel mai reprezentativ. Dar duo-ul Angus Young- Brian Johnson, este de mulți ani, cel care comunica, dădea interviuri și reprezenta trupa și o făcea într-un chip destins, plin de umor, ilar pe alocuri, cei doi își dădeau câteodată ‘coate’ imaginare, apelând la vreo referință nu mai de ei știută.
Și acum avem asta. Dialog prin comunicate de presă!
Sper să mă înșel, legat de dimensiunea scindării, dar unele lucruri sunt evidente și, din păcate pentru fanul naiv, ireversibile în dezamăgirea provocată.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here