Deep Purple – al cincilea anotimp al rockului

Interviu și articol de Simona Catrina și Alice Năstase publicat în revista Vox Pop Rock (nr 12/1998)
Am avut parte de un preludiu pe măsura emoției. L-am trăit. Noi, în redacția ziarului Național. El, basistul Roger Glover, de la Deep Purple, în camera unui hotel din Germania. Între noi – doar castitatea ingrată a telefonului. Ne-a fost teamă de Roger Glover. Aflaserăm că are o tentă glacială în construcția frazei. Că e laconic, că uneori refuză să răspundă, că e un britanic apretat. *„Hello, this is Romania speaking…”. I-am simțit zâmbetul, l-am intuit. Am început conform conveniențelor britanice, să facem schimb de amabilități. Tocmai ne pregăteam să vorbim despre vreme – subiectul predilect al englezilor – când am realizat că nu mai era cazul. Glover ambalase motoarele, avea chef de vorbă. „O toană nesperată”, ne-am spus, mai întâi. Aveam să constatăm că nu era un moft. Așa era el, un lord. *Abia așteptam să-l întrebăm cum au recrutat atâția fani din „generația electronică”. A demarat răspunsul până să audă ultima silabă din întrebare. Și… ei, bine, ne-a spus că i-a salvat refuzul lor de a reacționa conform curentelor muzicale la modă. „Dacă găsești un detaliu, un specific salvator, n-ai nevoie să-ți modifici viziunea asupra creației”. *Când l-am întrebat care au fost cei mai buni ani ai trupei Deep Purple, Glover a început să se alinte. Că bineînțeles că „anii prezentului”, că „totul merge din ce în ce mai bine”… Am insistat. După un oftat concesiv, s-a predat: „Da, anii ’70 au fost grozavi”. *Îl adoră pe Gillan. E aproape un subiect tabu. Asta e tenta pe care o dă subiectului. Am vrut să știm istoria numelui Deep Purple. „Ne e aproape jenă de această întrebare. Probabil toată lumea știe…” am încercat noi o scuză aristocrată. Roger a râs. „Da’ de unde… Vreți un răspuns sincer? Nici eu nu știu foarte-foarte bine. După cum știți, nu eram cu ei atunci…”. Nu era, dar aflase câte ceva. „Deep Purple era numele unui cântec care făcuse senzație prin 1963. La asta s-a adăugat sensul expresiei purpuriu profund. Le-a plăcut și așa a rămas”. *Am fost curioase să aflăm cum se descurcă el cu job-ul de producător. Am simțit că întrebarea i-a picat bine, avea chef să comenteze aspectul. „Am produs multe spectacole. Am fost mai întâi producător, pe vremea aceea nu-mi imaginam ce-o să ajung. Oricum, să știți că e greu să lucrezi pentru Deep Purple ca producător. Fac și regie, fac și versuri pentru cântece… Aș vrea să fiu demn de respectul lor, e greu să le fii tuturor pe plac…”. Dar s-a descurcat. *Aflăm că Paul McCartney i se pare cel mai bun basist al lumii. Nu vocalistul și nu compozitorul McCartney îl fascinează. Ci basistul McCartney. *I-a plăcut să vorbească despre destinul lor geografic: „Prin anii ’70 ne-a iubit Europa. În anii ’80 America a fost euforică. Acum iarăși am ajuns mai populari în Europa decât peste Ocean. Asta e, totul se schimbă. Oricum, e bine că muzica noastră este cea a muncitorului puternic și curajos. A meseriilor dure. Niciodată croitorii sau frizerii nu ne-au înghițit”. *Minutele rezervate s-au scurs în clepsidra pragmatismului. Nu s-a lăsat până nu s-a asigurat că ne vom vedea și la București. I-am promis că îl vom aborda, pentru ca această conversație să aibă și repere vizuale. *Roger Glover e un englez al dracului de englez. Groaznic de deștept, creativ și spontan, deja nu ne mai mirăm că a ajuns căpetenia spirituală a trupei.
25 noiembrie, Hotel Sofitel, București. Verificăm, a nu știu câta oară, bateriile reportofonului. Ian Gillan, Roger Glover, Steve Morse și Ian Paice erau așteptați la conferința de presă. Când am auzit că Jon Lord nu venise încă (preferase să mai zăbovească o zi în Anglia), ne-am reprimat cu greu gustul deziluziei. *Buni și ăștia patru.Dacă Lord a găsit de cuviință să aterizeze în ultimul moment, aveam să exploatăm restul trupei. Ziariștii foșgăiau prin cadru, verificându-și dotarea tehnică, să nu scape vreun degețel de Deep Purple nefilmat, nepozat… *După ce au intrat „împricinații” în sală, minute în șir nu s-au auzit decât blitz-uri. Într-un târziu, ni s-a pus în vedere că avem doar 25 de minute la dispoziție, așa că e cazul să încetăm cu pozele și să trecem la întrebări. *Am început la foc automat, contracronometru (cronometru care, până la urmă, s-a dovedit a nu fii prea morocănos, am avut cam 50 de minute, timp berechet să descoasem musafirii). „Tirul” întrebărilor (n-am rezistat tentației de a adopta ironic expresia de care se agață toți ziariștii, pentru a ilustra atmosfera în astfel de situații) a început cu o tăcere. Asta până când oaspeții ne-au îndemnat în surdină: „Don’t be shy”… („nu fiți timizi”). *Un ziarist a vrut să știe, de la bun început, dacă Gillan primea scrisori  din România, acum 20 de ani. Da, primea. Aspect confirmat de același ziarist, implicit. Dumnealui trimisese o scrisoare și primise în schimb un pachet cu trei discuri. Gillan a fost copleșit de flexibilitatea serviciului poștal comunist, care nu i-a confiscat albumele. Dar a cam scăldat-o  când a fost întrebat dacă răspunde personal scrisorilor… (adevărul e că și întrebarea era cam nălucă; statistic vorbind, omul primește sute de scrisori, săptămânal, așa că ar trebui să stea numai la masa de scris). Că uneori da, că uneori nu. Evident. Cei care răspund la scrisori sunt niște tineri angajați special pentru așa ceva, la casa producătoare de discuri. *Cum l-au ales pe Steve Morse? Ne-a spus chiar el cu un șarmant accent american: s-au întâlnit în Mexico City și au făcut patru show-uri împreună. S-au plăcut din prima clipă, a fost o dragoste la prima vedere. Au lucrat bine, s-au înțeles excelent. Faptul a părut cu atât mai benefic cu cât psihoza creată în jurul succesorilor lui Ritchie Blackmore era greu de neutralizat. Apropo de Blackmore, au fost întrebați cu de acesta a avut doar urmași americani, dintre care doi au și murit?… Cei patru au perceput altfel întrebarea, însă. Li s-a părut că îi provocăm să spună dacă nu cumva e o fatalitate faptul că mor „toți” (?!) succesorii lui Blackmore. S-au scuturat ca de frisoare și au râs metalic, răpuși de violența acestei „poate macabre”. Au răspuns la prima parte: a fost o pură întâmplare că toți urmașii lui Blackmore au fost americani. „America are atâtea milioane de locuitori! În primul rând, statistic, există șanse mai mari de a descoperi un chitarist bun acolo!” *Discuția despre chitariști s-a extins instantaneu. Dar ce, n-aveți în Anglia chitariști buni? Ba da, au, dar asta nu-i tot. Cică „sunt tehnici, dar mulți n-au feeling”. Deep Purple vrea un chitarist care să fie în stare să improvizeze orice. Nu vrea doar un interpret genial. „Și în plus, în Anglia pe toți îi interesează să apară pe prima pagină a ziarelor, și abia după aceea să fie artiști adevărați. E o abordare  psihologică greșită”, ne spune Gillan. *Copiii lor ce-or fi zicând despre muzica „babacilor”? Toți patru au sărit ca arși: le place, cum să nu? Morse e chiar uimit că niște puști pot asculta și disco-facil și rock clasic, cu același extaz. *Formula lor optimă? Anii ’70, desigur. Cu toate că le pare rău că publicul nostalgic are tendința de a cere mereu piesele vechi. „Este un nărav care afectează progresul creației”, se plâng Purple-ii. *De ce au venit mai devreme cu o zi în România? Le place zăpada, zic ei… Toată lumea a râs. Au râs și ei. *N-au lipsit întrebările despre rolul lui Blackmore în trupă. Băieții l-au lăudat. Au abordat subiectul cu tact, cu calm, dar cam rece (era de așteptat….). *Conferința s-a încheiat cu bătălia pentru autografe, această luptă de la Podu Înalt a întâlnirii trupei Deep Purple cu presa.
Ambasada Britanică a oferit în aceeași zi, o recepție în onoarea venirii celor patru cavaleri ai rock-ului. La 19.00 trecute fix, Gillan, Morse, Glover și Paice erau deja instalați și surâzători în clubul ambasadei, împreună cu cei 30-40 de norocoși, invitați după criterii greu de înțeles (vreo 10 ziariști, vreo 10 muzicieni români din sfera pop-rock-folk, vreo 10 organizatori… restul, am dedus, făceau parte din personalul diplomatic). S-a ascultat, evident, Deep Purple. S-a băut bere neagră și whisky și s-au servit gustări calde. Recepția Deep Purple a avut un aer intim, de ceai băut (la… seven o’clock și… puțin după aceea) cu prietenii.
Toată lumea a ținut neapărat să se fotografieze cu Deep Purple-ii care n-au făcut mofturi și au zâmbit, conștiincioși, ori de câte ori le-a cerut-o cineva… Învățați cu găștile lor, băieții de la Iris au petrecut cel mai mult timp împreună, ziariștii s-au conversat cu (ați ghicit) ziariștii, Mircea Baniciu s-a întreținut cu voioșie cu Vlady Cnejevici. Singurii care au glisat cu grație dintr-un cerc într-altul, care s-au străduit să dăruiască tuturor celor prezenți câte un zâmbet sau câte-un „Hello” (mai prețios decât o declarație de dragoste) au fost, bineînțeles, Gillan, Paice, Glover și Morse… Întotdeauna, mai presus de închistări, dincolo de convenții.