Din jurnalul unui ninja (105): Curajul de a-ți asuma corpul (gânduri după 4 ani de Ninjutsu)

ianuarie 12, 2026

1265

Pe 10 februarie se împlinesc 4 ani de când am început să practic Ninjutsu. Habar n-am când au trecut. Dar știu că au trecut frumos și cu folos. Nu sunt în măsură să îmi evaluez progresul. Uneori mi se pare că am regresat (cel puțin în ultimul an) în anumite privințe. Ceea ce știu sigur este că dorința de a merge înainte și pasiunea nu s-au „tocit” deloc. Ba chiar s-au amplificat, au căpătat sens, viziune, s-au ancorat mai bine în interiorul meu. Am înțeles că succesul, reușita este călătoria în sine, nu destinația. Am învățat să mă bucur de lucrurile mici. De exemplu, cea mai recentă bucurie sinceră a mea este faptul că am observat că mai nou mă așez pe linie. Bine, nu mereu-mereu dar oricum! 🙂 E fericirea aia copilărească de genul: „uite! uite! stau pe linie! Yupiii!!” Urmată de dansul fericirii și chicoteli la greu. 🙂 O altă bucurie este că am sesizat că mi-am îmbunătățit auzul: nu trebuie să fie liniște de mormânt în cameră ca să aud că șuieră timid bokkenul. Nu!!! Îl aud și dacă e puțină gălăgie. Ba chiar și mai multă! 🙂 Deci mi s-au ascuțit simțurile! Pentru răutăcioși (că v-am auzit comentând acolo în spate!): nu, nu mi se pare! 🙂

Dar poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am conștientizat în toți acești ani este următorul: doar cei curajoși își asumă corpul. Artele marțiale tradiționale japoneze presupun lucru conștient cu corpul. Presupun prezență conștientă în corp. Problema este că societatea ne împinge, ba chiar ne obligă să trăim în minte, în logică și în psihic. Din păcate, avem puține repere, modele de oameni care știu în mod real ce înseamnă a trăi în corp. Mutarea din minte în corp nu e confortabilă și nu se face pe ape line. Am observat pe propria piele că îți trebuie un curaj nebun să cobori în corp din turnul de fildeș al minții. Să renunți la proiecții, la ce crezi tu că e bine, că se cuvine. Să-ți dai voie să simți, să fii cu adevărat TU. Asta-i marea provocare de care fugim pe rupte. De ce? Pentru că asumându-ne corpul trebuie să acceptăm și tensiunile și suferințele cu care acesta este îmbibat. Iar noi avem prostul obicei de a fugi de suferință ca dracu’ de tămâie! Așa că amânăm întâlnirea cu propriul corp (adică cu propria viață). O lăsăm pe mai târziu. Dar, din experiența proprie, pot spune că după ce am început să lucrez conștient cu corpul, mi-am dat seama că durerea strânsă acolo este una nobilă, transformatoare. Sunt momente la antrenamente când simt că în globulele roșii din sângele meu „fierbe” tot evul mediu. Sunt toți sălbaticii acolo, care cu furci, care cu topoare pregătiți de atac. Habar n-am ce i-a supărat și împotriva cui se răzvrătesc. Nici măcar nu îi cunosc! La început, m-a speriat puțin această senzație fizică. N-am înțeles-o. N-am știut de unde vine și nici dacă-mi aparține.

Abia practicând cu răbdare și devenind atentă la propriul corp, am înțeles că una dintre marile mize ale antrenamentelor este să îmblânzești această durere, această revoltă milenară și să o transformi în bucurie existențială, să-ți eliberezi corpul de praful, de noroiul unei existențe dominate de tensiune, de ideea de surpraviețuire, de stres. În momentul în care îți cobori atenția în corp, începi să vrei să îi cunoști inteligența, logica și alegi să trăiești cu adevărat. Abia apoi începe să apară liniștea senină, bucuria fără un motiv anume și fluiditatea care îți scoate la iveală adevărata forță. Da, e curaj nebun să cobori în corp, dar rezultatul este uimitor. Și eu sunt încă la început. Am gustat doar din această coborâre în corp. E de lucru și procesul este în desfășurare.

Am mai învățat un lucru: artele marțiale tradiționale corect practicate nu îți construiesc caracterul, ți-l dezvăluie și ți-l rafinează. Insist mereu pe ideea de arte marțiale tradiționale pentru că ceea ce practic eu nu este o disciplină sportivă. Nu avem competiții sportive, nu funcționăm la antrenamente după bareme de punctaj. În mod real, competiția este cu propria persoană. Ești tu și dorința ta de a te rafina, de a lucra cu tine, de a deveni mai bun pentru tine (și implicit pentru ceilalți), nu pentru medalii și diplome. Și cred că acesta este testul major pentru că doar de tine depinde cât de mult evoluezi. Din acest punct, practica încetează să mai fie un antrenament și devine ceva mult mai amplu.

Spuneam la începutul acestui text că pasiunea mea pentru artele marțiale nu s-a „tocit” în timp. Nici nu ar avea cum. Pentru că dacă trăiești artele marțiale zi de zi (de la felul în care pășești pe stradă, la felul în care respiri și reacționezi la diverse situații), atunci practica devine Cale, devine cu adevărat un mod de viață. Nu e o pasiune trăită ca hobby, ci este o Cale aleasă conștient și trăită zilnic în cele mai fine detalii.

Cam astea sunt gândurile după primii 4 ani de practică. Să vină următorii cu bucurii și provocări pe măsură! Drumul e deschis. Corpul știe.