Din jurnalul unui ninja (119): Până când Greșeala se plictisește și pleacă singură :)

iulie 22, 2026

Uneori, când dă de o fundătură, cel mai înțelept lucru pe care îl poate face un călător este să nu dramatizeze, să nu intre în panică, să nu se descurajeze. Să se așeze pur și simplu la umbra unui copac și să respire. Să-și acorde timp și atenție. Mă tot gândesc de ceva vreme dacă eu avansez, regresez sau stagnez. N-am niciun indiciu nici într-un sens, nici în altul. Din punctul ăsta de vedere sunt într-o ceață deasă. Deși îmi place foarte mult partea filosofică a artelor marțiale (citesc cărți cu deosebit interes, caut articole pentru că mă interesează în mod real), sunt la fel de interesată și de partea practică (poate chiar mai interesată pentru că cu cât citesc mai mult cu atât îmi doresc mai mult să pot aplica și practic…). Adică îmi doresc să îmi iasă tehnicile, îmi doresc să am un corp mai bine „legat”. Mi se pare fascinant ce poate face corpul omenesc și pe cât posibil îmi doresc să reușeșc și eu.

În cei peste 4 ani de când am început să practic ninjutsu, am conștientizat multe lucruri despre mine. Mi-am dat seama că de cele mai multe ori lucrează doar partea superioară a corpului. Împing umerii înainte, îi încordez. De multe ori simt că decizia de a face o mișcare este luată de umerii mei, iar restul corpului îi urmează. Corpul ia forma literei S, se chircește, se strânge. Diafragma este comprimată și respirația superficială. Simt că eu consum energie inutil, simt cum apare dezechilibrul și tehnica mea pierde din precizie. Deși văd în oglindă, simt și conștientizez toate aceste lucruri, n-am nici cea mai vagă idee cum să le corectez. Și chestia asta mă frustrează maxim. 🙂

Pe de altă parte, sunt situații în care spatele meu este drept, nu există pic de tensiune în corpul meu, diafragma este liberă, simt că expirația este mai lungă decât inspirația, nu mai simt strop de oboseală în corp, umerii sunt relaxați, simt centrul de greutate jos și simt că mișcarea este generată de corp iar brațele doar o exprimă. Atunci corpul meu este ușor și este conectat cu solul. Deși văd în oglindă, simt și conștientizez toate aceste lucruri, n-am nici cea mai vagă idee ce anume fac bine ca să pot să fac la fel de bine și data viitoare. Și… da, ați ghicit! Chestia asta mă frustrează maxim. 🙂

La antrenamente, îmi place să lucrez de jos, din fudoza și seiza. Am înțeles rapid că aceste poziții elimină multe dintre „trucurile” pe care le folosim când stăm în picioare. Nu mai poți compensa atât de ușor cu un pas, sau cu un transfer de greutate de pe o parte pe alta. Când stai în fudoza sau în seiza rămâne doar adevărul mișcării tale. Aceste poziții nu doar antrenează corpul, ci îl obligă să fie sincer. Când ești în fudoza/seiza, corpul îți semnalează imediat unde apare tensiunea, când se blochează diafragma și respirația și momentul în care mișcarea nu mai izvorăște din centru.

Mai există un motiv pentru care îmi place să lucrez din seiza/fudoza. E modul meu de a-mi relaxa picioarele. Pentru mine, este cea mai bună modalitate de a elibera orice tensiune sau oboseală din picioare. Acasă fac multe exerciții pornind din aceste poziții. La antrenamente, nu ratez nicio ocazie să lucrez de jos atunci când „prind” un coleg dispus. Fiind oameni normali, nu îi încântă ideea pe toți, tocmai de aceea încerc să nu ratez oportunitățile.

Ieri seară, la ninjutsu, „victimă” a căzut Bogdan. Totul a început cu o întrebare nevinovată din partea mea rostită cu zâmbetul pe buze: „Vrei să lucrăm și de jos?” Bogdan (ușor surprins): „Da…. vrei să lucrăm de jos?!” Eu: „Daa… mi-ar plăcea!” Există și o parte delicată aici… Spre deosebire de oamenii normali pe care, după o vreme, încep să îi doară picioarele stând atât de mult în seiza sau în fudoza, eu mă simt din ce în ce mai bine. Pentru mine, este combustibil. N-am nicio durere, nu îmi amorțesc picioarele. Așa că nu am buton de „stop”, eu pot să fac exerciții de jos și tot antrenamentul. Cu entuziasm. 🙂 Ba chiar, se citește o ușoară tristețe pe fața mea când colegul îmi spune: „Hai să facem exerciții și din picioare”. 🙂

N-am făcut lucruri complicate aseară. Trebuia să ies din priza lui Bogdan (care îmi fixase mâinile deasupra genunchilor). În timp ce corpul meu era un ghem de contracturi și poticneli (mă și mir că n-am plecat acasă cu cârcei), Bogdan părea că și bea cafeluța în timp ce îmi fixase mâinile cu calm. Mai mult decât atât, când făcea el tehnica nu primeam niciun indiciu pentru că Bogdan nu își încorda mîinile, mișcarea lui pornea din centru și era corectă. Timp de jumătate de oră nu am făcut decât să îl întreb în continuu de unde face el mișcarea, ca să fac și eu la fel. Nu cred că există ceva mai frustrant decât să îți conștientizezi propriile greșeli, dar să nu te prinzi care e soluția. Bogdan zice: „trebuie doar să exersezi”. Și omul are dreptate, dar când frustrarea depășește o linie roșie, e greu să mai fii rațional și echilibrat.

În drum spre casă am reanalizat antrenamentul fază cu fază și punct cu punct. 🙂 Ok… nu știu cum să corectez și nu știu nici ce fac bine când o fac. Dar am înțeles, poate, puțin mai bine un lucru: corpul nostru posedă memoria posturii juste. Antrenamentul nu creează postura, ci îndepărtează ceea ce o ascunde. Prin antrenament, corpul este eliberat de toate obiceiurile care îl fac să se încordeze. O postură corectă eliberează circuitele de energie din corp (și pe asta chiar am simțit-o când am făcut bine). De asta avem kata-uri. Să repetăm mișcările până când ele devin naturale, nu le mai gândim, pur și simplu sunt parte din noi.

Tot sucind „problema” pe toate fețele, mi-am amintit de suburi. Când am început să practic kenjutsu, de fiecare dată când făceam suburi (tăieri în gol cu sabia) simțeam cum mi se rigidizează brațele în timpul mișcării. De frică să nu lovesc salteaua, să nu-mi scape arma din mână, să nu…, să nu… să nu… Aproape că făceam febră musculară după fiecare antrenament doar din acea rigidizare a brațelor. Apoi, cu timpul, rigiditatea a început să nu mai fie atât de intensă. Uneori chiar șuieră bokkenul. Nu așa tare și clar cum ar trebui, dar șuieră. Rigiditatea nu a dispărut cu totul nici acum, dar e mai „moale”, a slăbit mult din intensitate. Nu știu exact ce fac mai bine. Habar n-am. Cert este că brațele nu mai sunt atât de încordate. Deci există un progres.

Poate că asta este soluția pentru mine: să repet aceeași mișcare de atât de multe ori încât Greșeala să se plictisească de mine și să plece singură. Dacă va fi așa, o să vă povestesc. Până atunci… mă întorc la antrenament. 🙂