Din jurnalul unui ninja (101): Integrarea cunoștințelor

noiembrie 24, 2025

1058

Prefer toamna și iarna pentru că sunt anotimpuri când poți simți structura osoasă a peisajelor, când poți vedea singurătatea din acestea și poți simți sentimentul de pustietate al iernii. Și totuși, chiar în acele momente, conștientizezi că ceva pulsează viu și așteaptă dedesubt. Privind spectacolul acestor două anotimpuri, ai sentimentul profund că nu ți se arată încă întreaga poveste. Aceste două anotimpuri te învață ce înseamnă răbdarea cu sens.

Cam așa este și la Ninjutsu. Pentru mine, cel puțin. De multe ori, pare că gândesc mult, fața mea afișează mesajul „loading info… please wait!”. 🙂 Dar nu mă gândesc: „vai, dar dacă adversarul vine nu-știu-cum , eu ce fac?!” Nuuuuu… Gândurile mele sunt așa: „cum dracu’ să fac mișcarea, astfel încât să nu mai simt tensiune și cârcei colo, dincolo, sau să nu mă dezechilibrez?!”. Unul dintre lucrurile pe care am reușit să le fac și cu care mă mândresc, este că îmi simt corpul, îmi simt tensiunile din corp, știu care e problema. Nu știu și cum să o rezolv.

Bun, răspunsul e simplu: repeți mișcarea, exercițiul până când îi simți structura, până când îi simți gustul, până când… o integrezi, până când face parte din tine. Există un termen, o perioadă de timp în care ar trebui să ajungi la integrarea unei tehnici? Unii colegi, care au o experiență bogată în practică pentru care eu am tot respectul, sunt de părere că ai putea face asta, cu condiția să lucrezi serios, în doar câteva luni și dacă nu se întâmplă, atunci nu trebuie să te amăgești și poți să te și lași. Alții sunt de părere că degeaba repeți tu exercițiile încet dacă nu le faci și fluid la viteza normală a unui atac, că nu poți să faci doar încet sau dacă o faci atunci să știi că e pierdere de vreme. Alții, cu la fel de multă experiență, sunt de părere că, pe lângă tehnică, ai nevoie și de un corp pregătit să susțină tehnicile, în caz contrar faci doar coregrafie.

Eu sunt de acord în mare cu toți, cu toate opiniile expuse mai sus. Bun, nu merg până la ideea radicală de a mă lăsa tocmai pentru că simt că dedesubt există mult potențial și multe lucruri de descoperit și de învățat. Dar cred cu tărie că cele mai profunde transformări pornesc din discuțiile relaxate purtate cu zâmbetul pe buze atât cu tine însuți cât și cu ceilalți. În astfel de momente, ești deschis și orientat spre a învăța. Absorbi informația mult mai ușor. Chiar și pe cea pentru care nu ești încă pregătit. 🙂 Și chiar dacă subiectul îți depășește puțin capacitatea de înțelegere, el rămâne ca un ping pe harta sufletului și a minții din dotare.

După cum spuneam, am ajuns în punctul în care îmi simt foarte bine corpul, DAR deși mi-e clar de ce nu-mi iese, încă nu n-am prins cum pot corecta/întări corpul. Îmi conștientizez foarte bine și blocajele (mentale, emoționale, energetice). Eu sunt genul care poate repeta aceiași tehnică ani de zile până când îmi intră în sistem. Nu am nicio problemă cu asta. Bine, recunosc că mi-a zguduit un pic sistemul de lucru interior, informația potrivit căreia dacă lucrez serios ar trebui să se vadă rezultate concrete în câteva luni. Desigur, știu că fiecare crește în ritmul propriu dar… chiar și așa… E clar că ceva nu fac bine și că trebuie să schimb abordarea antrenamentelor.

Am întors problema pe toate fețele și am ajuns la concluzia că poate trebuie să „moară” o variantă veche a mea pentru a face loc uneia noi care să poată aplica cunoștințele acumulate. Eu știu foarte bine teoria. Încerc să o pun în practică lucrând încet. Avantajul când lucrezi tehnicile încet este că îți permite să îți simți corpul și mișcările foarte bine. Îți conștientizezi reacțiile întârziate, blocajele de orice fel, primești o „hartă” actualizată a propriei persoane. Îmi place să lucrez încet pentru că încă nu am reușit să „leg” suficient de bine corpul pentru a avea eficiență. Eu nu mă mint pe mine spunându-mi că știu să fac față într-o situație neplăcută. Știu unde mă aflu din punctul ăsta de vedere. Uneori simt curgerea mișcărilor, dar de multe ori simt și că mă opun curgerii.

Ceea ce am înțeles eu de când am început să practic Ninjutsu este că rădăcinile prind forță prin continuitate în timp ce schimbarea și adaptarea ne oferă ramurile prin care ne întindem și atingem noi culmi.

De fiecare dată desprinderea de tiparele vechi este dificilă, uneori dureroasă, și de regulă, fix schimbările de care ne este profund teamă, se dovedesc a fi cele mai bune pentru noi. Dar moartea unor tipare vechi nu înseamnă niciodată final. Ciorile nu privesc moartea ca pe un sfârșit, ci ca pe o lecție. Nu știu dacă ați văzut cum reacționează ciorile când una dintre ele moare… E un fel de priveghi al oamenilor, dar scopul este diferit. Se strâng în jurul trupului căzut, îl înconjoară, uneori îl și ating, ascultă tăcerea lui și cercetează împrejurimile (vor să vadă dacă moartea a fost provocată de un prădător, de exemplu). Pentru ele, fiecare pierdere devine o „hartă” a pericolului, un manual scris în umbră, pe care îl citesc cu atenție pentru a nu repeta aceeași greșeală ca surata lor decedată. Și transmit toate informațiile între ele.

La fel procedează și luptătorii ninja: nu fug de locurile întunecate, ci le analizează. Învăță din tăceri, din fisuri, din semnele lăsate de un eșec. Pentru ei, o confruntare ratată, o capcană sau o rană nu sunt doar amintiri, ci hărți mentale – indicii despre natura adversarului și despre propriile vulnerabilități. Așa cum ciorile transformă un cadavru într-o lecție vie, un ninja transformă primejdia în cunoaștere. Așa înveți că supraviețuirea nu se câștigă cu forța, ci cu luciditate: privind atent locul unde cineva s-a prăbușit, ca să înțelegi cum să mergi mai departe fără să cazi.

Așadar… la antrenamente cu entuziasm și dorință de învățare și dezvoltare! 🙂

P.S. Poate, într-o zi, am să vă spun și povestea imaginii din acest articol. 🙂