Din jurnalul unui ninja (120): Masa mea și alte revelații din Chi No Kata

iulie 29, 2026

Ieri seară, la antrenament, repetam de zor Chi No Kata. Mă așezasem strategic în fața oglinzii ca să observ mai ușor modul în care mă mișc. Deși, între noi fie vorba, când repet ceva atenția mea se mută în interior, pe felul în care simt mișcarea în corp. Foarte rar mă uit în oglindă. La un moment dat, începusem să simt cum crește iritarea în mine mai ceva ca un cozonac lăsat la dospit. Zic în gândul meu: „Ău, dar ce s-a întâmplat, oare?! Ce m-a enervat?!” M-am prins rapid: mă enerva individa din oglindă care se mișca alandala. Probabil, e nevoie de o oglindă mai bună, una care are înăutru oameni care se mișcă bine. 🙂 Drept urmare, m-am mutat doi metri mai la stânga și mi-am continuat exercițiul fără inconvenientul din oglindă.

Și dă-i și repetă Chi No Kata. Și pe stânga, și pe dreapta. Având atenția focusată pe corp, încep să îmi dau seama că blochez respirația când lovesc, simt diafragma încordată, toracele strâns bine într-un corset, brațul care lovește extrem de rigid. Zic, în gândul meu: „Nu e bine…” Cu inteligența care mă caracterizează ( 🙂 ), îmi propun să expir pe ultima lovitură. Și o iau de la capăt cu repetarea exercițiului. A durat ceva până am reușit să îmi dau voie să respir în timp ce mă mișc, a mai durat puțin până am sincronizat inspirul și expirul cu mișcarea corpului.

Când în sfârșit, aproape că se aliniaseră toate, am expirat lung pe lovitură. Minune: nu am mai simțit brațul rigid, nici diafragma blocată. Însă, în momentul în care am expirat lung pe lovitură, am simțit corpul relaxat și o greutate care mă trăgea cumva în jos. Nu greutate ca povară, ci ca prezență, stabilitate și resursă. O greutate pe care nu am mai simțit-o până acum. E drept că până acum blocam respirația și atunci corpul se strânge și senzația este că ești în permanență sus, sau că totul se întâmplă pe undeva deasupra toracelui, că nu stai ca lumea pe sol.

Mai repet Chi No Kata de câteva ori și simt aceeași senzație de greutate, de așezare, de tălpi care se înfig în pământ. Contrariată, mă duc la Cristi și zic: „uite, așa, așa, așa… ce e asta?!” Cristi: „Masa ta!”. Eu: „Masa mea???? Nah…. N-are cum!… N-are cum! Eu nu sunt atât de grea… Ăăăă… Ău… stai puțin că… m-am îngrășat!… Ăăăuuu!”

Ah, da! Am uitat să vă spun. M-am îngrășat. Din Suedia m-am întors cu două kg în plus (e mâncare bună acolo 🙂 ), pe celelalte trei nu știu cum și când le-am „cules”, cert este că am trecut puțin peste 50 kg. Nu pot să spun că am fost foarte încântată de acest lucru, dar după o săptămână de tensiune și ușoară nemulțumire, am decis să accept cele 5 kg în plus ca fiind ale mele și să le integrez în mușchi. 🙂 Vă dați seama că și înainte eram foarte puternică, dar acum cu 5 kg în plus de mușchi zău că nici nu știu cum să gestionez atâta putere. 🙂

Având în vedere că în peste 4 ani de practică este prima dată când îmi simt masa și tot prima dată când am puțin peste 50 kg, m-am gândit că treaba asta cu „masa” e ca atunci când mergi la bâlci și nu poți să te dai în cele mai tari comedii dacă nu ai o anumită greutate. 🙂

Bine… eu am vrut doar să notez în jurnal această victorie personală: am reușit să sincronizez respirația cu mișcările corpului, mi-am simțit masa și am integrat 5 kg în mușchi. 🙂 🙂