Din jurnalul unui ninja (99 bis): Piftie…. :)

octombrie 22, 2025

1071

Mă duc marți la antrenament. Simțeam nevoia să ajung la sală și să mă „abandonez” în ritmul antrenamentului, să ies puțin din rutina zilnică și să uit de toate. Ajung la sală și încep să-mi fac încălzirea în timp ce îi așteptam pe ceilalți. Încet-încet au început să ajungă și colegii. Primul dintre instructori care a venit a fost Darie, deci el a condus antrenamentul.

Și am început noi cu încălzirea. Chestii de bază. Când am ajuns la fandările laterale, mi-am dat seama că făceam mai greu trecerea de pe un picior pe altul. „Mamă… cât contează alea două kilograme pe care le-am pus pe mine”, mi-am zis eu în gând. 🙂 „Haideți că astăzi facem puțină forță”, ne mărturisește Darie cu zâmbetul pe buze. Am continuat cu ridicarea genunchilor la piept: stângul, apoi dreptul trebuiau să se întâlnească cu umerii. Și începe Darie și numără într-un ritm alert…. până la 100!!!!! Eu cred că am făcut vreo 40… și deja neuronii mei băteau clopotele și apăsau butonul de panică pentru că aveau impresia că-s în stare de asediu.

M-am uitat cu coada ochiului spre ieșirea de urgență și am observat că era blocată cu o „cazemată” făcută din saltele. Pffff!!!! Zice Darie: „Și acum facem flotări!”… Eu, în gând: „Vai de capul meu… cred că m-am lovit cu genunchii în urechi și nu mai aud bine!!!”. 🙂 Darie: „Facem o serie de șase după care pauză mică și continuăm”. Din prima serie de șase, am făcut două cu chiu, cu vai… N-am amintiri despre celelalte serii de câte șase, e foarte posibil să mă fi lovit cu capul de colțul saltelei și să-mi fi pierdut cunoștința pentru puțin timp. 🙂 Țin minte totuși, că mă gândeam deja că ieșirea normală din sală e la capătul unui hol lung pe care în mod clar n-am cum să-l parcurg până la capăt, deci e mai bine să leșin acolo pe saltea și pot să dorm până dimineață neîntoarsă. În timp ce încercam să-mi adun ultimele forțe ca să stau în capul oaselor, îl aud pe Darie: „Acum facem un altfel de flotări!” Și ne arată unele în care coatele erau spre interior. Aici nu ne mai opream după 6…. Sincer, nici nu știu până la cât a numărat pentru că am făcut doar jumătate din prima, adică am ajuns pe burtă și am rămas acolo… 🙂 În plus, pe lângă auz, m-a părăsit și vederea. 🙂 Nu ne-am oprit aici, au mai fost chestii, dar eu am reușit cumva (nu știu cum) să ajung pe scaun. 🙂

Stând acolo, încercând să-mi recapăt suflul, mi-am dat seama cât de dezlânat, de deșirat este corpul meu. Nimic nu se leagă de nimic. Aveam impresia că mă voi dezmembra în orice moment, că vor începe să-mi pice pe rând câte o mână, câte un picior…. Eram ca o piftie care tremura de zor! Efectiv nu puteam sta ca lumea în picioare. 🙂 Mi-am amintit de vorbele lui Sensei (pe care deși le-am înțeles de la bun început, le-am ignorat): „Trebuie să ai un corp pregătit să aplice o tehnică” (am citat din memorie). N-am corpul pregătit și probabil, nu-l voi avea niciodată. Desigur, asta nu mă împiedică să încerc. Îmi treceau prin minte frânturi de la celelalte antrenamente când am făcut exerciții de condiționare, de întărire a corpului. Îmi spunea Cristi: „Să dai cu partea interioară a antebrațului, cu partea moale, ca să nu ne doară!” Săracul om… abia după câteva lovituri a înțeles că eu nu am o parte „moale”, os e peste tot. 🙂

Mi-a plăcut antrenamentul de azi. Chiar dacă nu mi-a oferit o conștientizare confortabilă. Poate din cauza asta l-am și simțit ca pe un moment important. Și recunosc că am „alunecat” puțin în prăpastie în mijlocul antrenamentului, pentru că începusem să îmi spun că e inutil, că n-am cum să reușesc ceva, că e prea târziu, că dacă n-am fost în stare în ăștia trei ani să fac ceva atunci de ce să sper că voi putea de acum înainte. Când m-am simțit invadată de astfel de gânduri, instinctiv am început să respir profund. Ce să vezi?? Chestia asta cu respirația profundă chiar funcționează! 🙂 E adevărat că nu mă ajută corpul, dar poate, printr-o minune, voi reuși să-l ajut eu pe el să se întărească puțin. Și dacă nu voi reuși, măcar voi știi că am încercat. Tot ce-mi rămâne de făcut acum, este să îmi dau seama de unde încep. E foarte mult de lucru, dar vreau să fac asta. Este o intenție pe care mi-am setat-o la cel mai serios mod!

Fiecare antrenament e o oglindă: îți arată cât te-ai rătăcit de tine și cât te poți regăsi printr-o simplă respirație.

Dojo-ul nu e doar un loc de antrenament, ci un spațiu al sincerității — locul unde învăț să mă prăbușesc și să mă ridic, să respir și să continui.

Poate că drumul e lung și corpul obosește uneori, dar undeva, în adânc, există o lumină care nu se stinge.

Cu fiecare pas pe tatami, o simt tot mai clar: puterea nu vine din mușchi, ci din bucuria de a nu renunța. 🙂