Mass-media, malaxorul care strivește creiere

0
10

morrissey 2017
Photo: Sam Esty Rayner

Articol de Iulia Radu
Mass-media a început să ridice ziduri. Ziduri groase, reci și înalte, care umbresc mintea omului de rând. Și știm cu toții că la umbră nu prea crește recolta. De când a devenit prima putere într-un stat, presa și-a diluat esența, și-a uitat menirea și a început să înlocuiască informația cu propaganda. E tot mai greu pentru omul simplu să facă diferența între manipulare și știri scrise/prezentate profesionist. Astăzi, „partidul” suprem, în slujba căruia s-a înrolat presa de mainstream, este Banul (indiferent de unde provine). Mass-media de mainstream (îi spun așa pentru că încă mai există jurnaliști adevărați, chiar dacă nu sunt la fel de vizibili ca marile puteri media) ține cu dinții de conceptul „politically correct”, limitând astfel ideea de libertate de exprimare. Cu alte cuvinte, dacă nu spui ce este general „acceptat” (de cine?), ești pus rapid la zid. De câteva zile, privesc spectacolul grotesc oferit cu generozitate de mass-media de mainstream. Mi-e ușor să privesc cu detașare și să observ toate „bubele” acestui mecanism bolnav prin care populația este spălată pe creier, pentru că nu sunt implicată în niciun fel în povestea care urmează. Sunt o simplă spectatoare îngrozită de ceea ce văd și citesc, speriată de forța extraordinară de manipulare pe care o are presa, de faptul că jurnalistul se transformă imediat în agresor dacă cineva își permite să iasă din rând și să exprime ce gândește, mută de uimire la reacția slabă pe care o arată societatea. N-avem voie să pierdem războiul cu mass-media-manipulatoare. Ceea ce am să vă povestesc în continuare e… de râs, e de plâns, dar este și un mare semnal de alarmă. Până una-alta, țineți minte: e bine să vă luați informațiile din mai multe surse, să le filtrați, să vă puneți întrebări, să încercați să spargeți zidul și să priviți dincolo.
Pe 18 noiembrie, Der Spiegel (ziar săptămânal german, unul dintre cele mai influente din Europa) a publicat un interviu cu Morrissey (poate fi citit pe site-ul lor doar dacă plătești). Am aflat acest lucru de pe Facebook, din postarea unui fan al artistului care, dorindu-și să știe ce a spus omul în interviu, a folosit programul Google Translate pentru a traduce textul. A postat traducerea în limba engleză pe un site dedicat fanilor. A doua zi, publicații importante din Marea Britanie (BBC, The Independent, Daily Mail, NME, Spin, Stereogum, The Telegraph, AOL, AV Club, Huffington Post – click pe fiecare titlu pentru a citi) au preluat traducerea făcută cu Google Translate și au început să comenteze. Unii dintre ei chiar au citat ca sursă site-ul fanilor, alții au spus că este o traducere făcută cu un program recunoscut pentru rateurile sale. Au început să „curgă” titluri precum: „Morrissey îi apără pe Kevin Spacey și pe Harvey Weinstein”. L-au acuzat de toate cele rele în baza unui Google Translate, fără să ofere vobele exacte ale celui în cauză. Imediat, publicațiile din Franța, Italia, Portugalia/Brazilia, Spania, Ungaria, Mexic, Argentina, România (nu putea lipsi!) au preluat știrea de la britanici și au tradus în limbile lor comentariile făcute de englezi. Așadar, au tradus traducerea făcută cu Google Translate. Evident, când atâtea publicații importante se unesc și își bombardează cititorii cu același mesaj, reacțiile nu întârzie să apară. Simpli iubitori de muzică, dar și artiști s-au exprimat vehement împotriva lui Morrissey. E Internetul plin de comentarii, de oameni revoltați, oripilați. Totul, în baza unui Google Translate. M-am întrebat (firesc) de ce Der Spiegel nu publică interviul original (cel în engleză). Ar fi fost un gest firesc care ar fi pus capăt speculațiilor din mediul online. Până la urmă, dacă materialul tău ajunge trunchiat în lumea întreagă, e normal să reacționezi. N-au făcut-o, și am înțeles motivul abia după ce am citit traducerea din limba germană.
Citind puzderia de articole și reacții (pe Facebook, pe Twitter), nu pot să nu simt fiori reci pe șira spinării. Sub ochii mei se derulează un caz clasic de manipulare și spălare pe creier. Și funcționează la fel de bine ca un ceas elvețian. Sunt atât de multe articole trase, parcă, la indigo, scrise pe un ton vehement, încât cititorul nici măcar nu are timp să respire și să încerce să proceseze informația. Având în vedere îndârjirea jurnaliștilor de a prezenta aceeași parte a poveștii, am devenit curioasă, mi-am dorit să aflu ce a spus omul ăsta atât de grav în interviul acordat presei germane. Îi mulțumesc Anei Pătan (artistă stabilită în Suedia, după ani mulți petrecuți în Germania) care a tradus interviul de mai jos. Nu mică mi-a fost mirarea să observ modul manipulator în care este prezentat interviul precum și unele întrebări tendențioase. Nimic nu mi se pare mai nociv decât să începi întrebarea cu „se pare că”, „se spune că”. De ce nu-și asumă jurnalistul o poziție? E o (altă) întrebare… Să ne înțelegem, NU despre Morrissey este vorba aici (putea fi oricine altcineva în locul lui). Dar mă șochează modul agresiv în care reacționează zona de mainstream la orice opinie care nu se încadrează în tiparul acceptat. Se întâmplă și la noi. Există exemple cu duiumul. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că astăzi, mai mult ca oricând, este bine să învățăm să citim un text, să citim și printre rânduri, să nu ne fie teamă să ne folosim creierul (încă este legal să o facem) și să încetăm să mai credem că orice zboară se mănâncă. Nu TREBUIE să fim de acord cu opinia lui X, dar e bină să ascultăm și alte puncte de vedere. Dacă școala nu ne ajută să ne dezvoltăm gândirea analitică, atunci trebuie să o facem singuri. Nu vă jenați să vă puneți întrebări, să analizați și abia apoi să vă exprimați.

Later edit

Pe 11 decembrie, Morrissey a publicat pe Facebook un fel de drept la replică. Îl publicăm mai jos atât în engleză cât și în română.
Rămâne un mister de ce o publicație atât de importantă refuză să publice materialul ne-editat, mai ales că Morrissey are contract cu o casă de discuri din Germania, BMG. Am citit și cronicile de disc pentru albumul „Low In High School” și nu am putut să nu remarc faptul că în loc să vorbească despre MUZICĂ, cronicarii fac trimiteri tot la declarațiile artistului (unele chiar din anii 90). Este o ciudățenie pe care eu nu mi-o pot explica, mai sunt și alți artiști care fac declarații controversate dar care nu se regăsesc niciodată în cronicle de disc. Chiar dorința aceasta a presei de a închide gura unui artist, este suspectă.

Sistemul guvernat de calomnie
În urmă cu câteva săptămâni, am permis într-un mod stupid, ziarului german Der Spiegel, să pătrundă în viața mea. Având în vedere că jurnaliștii au făcut un drum din minunatul oraș Berlin până în minunatul oraș Los Angeles pentru a avea o discuție relaxată cu mine, m-am gândit că suntem pe aceeași lungime de undă.
L-aș omorî pe Donald Trump? Nu, niciodată.
Aș susține înclinațiile private ale lui Kevin Spacey? Nu, niciodată.
Aș susține abuzul asupra copiilor? Nu, niciodată.
Aș susține hărțuirea sexuală? Nu, niciodată.
Aș susține violul? Nu niciodată.
Ar reflecta Der Spiegel afirmațiile mele într-un mod corect? Nu, niciodată.
Voi mai vorbi vreodată cu ziarele printate? Nu, niciodată.
În muzică, la fel ca în politică, dacă dai semne că poți face diferența, vei fi blocat, pus la zid. În aceeași lume a muzicii, dacă nu ai nimic de spus, dacă mintea ta este înghețată iar piesele tale sunt la fel de interesante precum ochii unui pește mort, atunci poziția 1 în clasamente te așteaptă iar cronicile de cinci stele vor ține presa în viață. Muzica este eternă, iar în 2018 vine timpul pentru a fi noi și diferiți. Dar trebuie să uitați de ziarele tipărite care sunt îndrăgostite de propria lor imagine și nu vor să audă și opinia ta. Fiți fără personalitate, fără creier și de doi lei, iar mass-media vă va urca pe culmile succesului.
Între timp, cererea noastră către Der Spiegel pentru a publica varianta audio needitată a interviului, a fost întâmpinată de un refuz. Este și acesta un răspuns.
Morrissey, 11 decembrie 2017


Între timp, Der Spiegel a publicat înregistrarea audio a interviului (o discuție de 43 de minute care se termină brusc – a fost tăiată). Lipsesc întrebări și răspunsuri întregi în varianta din ziar . Puteți asculta aici:
http://www.spiegel.de/kultur/musik/morrissey-audio-mitschnitt-zum-spiegel-interview-a-1182981.html
 

Der Spiegel – Interviu cu Morrissey

Traducere: Ana Pătan
Interviu de Juliane Liebert
Morrissey laudă referendumul pentru Brexit, îi apără pe Kevin Spacey și pe Harvey Weinstein și descrie Berlin ca pe o capitală a violului – din cauza granițelor deschise. Serios?
Dacă britanicul Steven Patrick Morrissey, în vârstă de 58 de ani, numit ca muzician pe scurt Morrissey, este un geniu, un om total dus cu pluta, un lăudător de sine sau un poet coleric, probabil ca nu se va afla niciodata. Cu siguranță este acest om din Manchester, care a devenit faimos în anii 80 în calitate de solist al formației pop The Smiths, un mare excentric al muzicii pop. Fie concert sau interviu, întreține in permanență o atitudine de divă. Întâlnirea noastră a avut loc in Los Angeles cu ocazia lansării noului său album, „Low in High School”. A fost planificată spontan și amânată de mai multe ori pentru că domnia sa are nevoie de îngrijiri speciale. În sfârșit, Morrissey este gata de discuție. Fotograful e, însă, dat afară mitocăneste de către unul dintre managerii lui: „Get out of my hotel!”. Poza polaroid a fost facuta de intervievatoare.
Spiegel: Domnule Morrissey, în noul dumneavoastră cântec „Spent the day in bed”, recomandați să nu se mai uite lumea la știri. Este un sfat serios?
Morrissey: Da. Oamenii trebuie să înceteze să-și facă rău propriei sănătății mentale. Trebuie să înceteze. Știrile au ajuns „social engineering”, în care e vorba de control și nu de informare. Nu mai există știri. Doar control.
S: Asta sună a Trump – Fake News, dar dumneavoastră tocmai v-ați exprimat împotriva lui Trump într-un concert.
M: Trump a primit prea multă atenție, mai ales în comparație cu alți candidați, de exemplu Bernie Sanders. Deși mass media spunea că n-o să câștige, în fiecare zi toate ziarele nu făceau decât să titreze: Trump, Trump, Trump, Trump! Mass-media americană l-a ajutat pe Trump. Da, ei într-adevăr au reușit această victorie. Că-l criticați sau râdeți de el lui este egal, el vrea doar să-și vadă poza și numele în ziare. Mass-media americană s-a împușcat singură în picior. De când Trump este la putere a epuizat întreaga lume. Este apucător de toate cele ca un bebeluș. Nu este un conducător. Este un monstru. Un monstru uriaș.
S: Credeți că va fi reales?
M: N-aș fi crezut niciodată că va fi măcar ales. În timpul atacului de la World Trade Center am fost aici în Los Angeles, și orașul era intr-o liniste completa. Oamenii erau impietriți de șoc. Nicio mașină pe stradă. Exact aceeași atmosferă a fost si la anunțul victoriei lui Trump. Era ca și cum lumea s-ar fi sfârșit. Realegere? Posibil, nu mai am nicio încredere în elita politică.
S: Dacă ați avea aici un buton pe care să apăsați și să-l omorâți pe Trump, ați apăsa sau nu?
M: Aș face-o, pentru siguranța omenirii. N-are nimic de-a face cu părerea mea personală despre fața sau familia lui, dar în interesul umanității aș apăsa acest buton.
S: Din punctul de vedere al nemților au existat anul trecut două evenimente pe care oamenii le credeau imposibile: Trump și Brexit. Dar cu Brexit sunteți de acord, e-adevărat?
M: Nu este adevărat. Rezultatul referendumului Brexit mă fascinează, pentru că este o victorie pentru democrație. Poporul a spus „da”. Deși Westminster a spus „nu”. Elita politică și instituțiile au spus „Nu, nu, nu, nu, noi rămânem în UE”. Iar populația a ignorat mass-media și a decis ea însăși, de aceea Brexit e foarte important. Este cea mai mare victorie democratică din istoria politicii britanice de mulți, mulți ani. Dacă sunt de acord cu Brexit, asta e altă chestiune, dar am fost foarte mândru de britanici că au ignorat BBC, Sky News care spuneau: Daca părăsim UE vom muri cu toții.
S: Este cântecul Jacky’s Only Happy When She’s Up On Stage cu adevărat un cântec pro-Brexit? Se spune ca Jacky ar reprezenta Union Jack (steagul Marii Britanii).
M: Acesta e genul de prostie cu care trebuie să trăiesc. Jurnalistii îmi pun vorbe-n gura pe care nu le-am spus niciodată. Acest cântec nu este politic. Este o prostie, iar dumneavoastra nu vă cereți niciodata scuze pentru aceste invenții. Nu vreți decât să răspândiți negativitate.
S: Un alt cântec de pe acest album se numește „The Girl From Tel-Aviv Who Wouldn’t Kneel”.
M: Iubesc acest oraș. Restul lumii nu este cu Israel. Dar oamenii de acolo sunt foarte generoși și prietenoși. N-ar trebui să judecăm niciodată un popor după felul cum este guvernat. Foarte rar se întâmplă ca guvernarea unui popor să reflecte dorințele acestuia. Nu se întâmplă în orice caz în Anglia. Nici în America. Probabil că nici în Germania.
S: Ce parere aveți despre mișcarea antiisraelita BDS (Boycott, Divestment and Sanctions)? Mai ales în ceea ce privește artiștii care din motive politice nu concertează în Israel?
M: Sunt împotrivă. Când am un concert în Rusia, nu cânt pentru Putin. Cânt pentru oamenii de acolo. Este absurd și limitat. Să fii „corect politic” este incorect. E absurd. Înseamnă să interzici libertatea de exprimare. Asta înseamnă mișcarea BDS pentru mine.
S: Sunteți un mare susținător al drepturilor animalelor. Ce ați schimba dacă ați avea posibilitatea?
M: Aș interzice abatoarele. În viața mea n-am fost niciodată la vot. Nu am susținut niciun partid politic. Îmi păstrez votul pentru acel partid politic care va desființa abatoarele. Animalele trebuie să se nască libere și să-și trăiască viața. N-ar trebui să se nască sclavi. Nu înțeleg de ce oamenii cred că animalele există pentru a fi tăiate. Atunci când permiți să existe abatoarele este ca și cum ai spune: holocaustul este minunat. Auschwitz a fost fantastic. Să continuăm. Este exact același lucru. Dacă nu mă credeți, duceți-vă în vizită la un abator.
S: Fiindcă tot suntem în Hollywood, ați urmărit dezbaterile pe tema Harvey Weinstein, Kevin Spacey, #MeToo?
M: Până la un punct da, apoi totul s-a transformat într-o adevarata înscenare. Dintr-o dată toți sunt vinovați. Oricine care a spus vreodată cuiva „îmi place de tine” este dintr-o dată vinovat de hărțuire sexuală. Trebuie să dam acestor lucruri importanța cuvenită. Cum mai putem spune cuiva că ne place, daca nu mai avem voie? Firește, există cazuri extreme. Violul este îngrozitor, orice atac fizic este dezgustător. Dar trebuie să păstrăm proporțiile. Altfel fiecare om de pe planetă poate fi gasit vinovat. Nu putem decide în permanență de sus în jos ce este voie să faci și ce nu. Pentru că altfel suntem cu toții în capcană. Unii oameni sunt foarte nepricepuți când vine vorba de romantism. Nu știu ce să facă, iar comportamentul lor poate părea agresiv.
S: Ce părere aveți de faptul că Spacey a fost înlocuit din viitorul său rol principal cu puțin înainte de începerea filmarilor?
M: Mi se pare ridicol. Din câte înțeleg, el era cu un tânăr de 14 ani într-un dormitor. Spacey avea 26 de ani, tânărul 14. Nu putem să nu ne întrebăm totuși unde erau părinții acelui tânăr?! Ne întrebăm dacă tânărul nu putea bănui ce urma să se întâmple. Nu știu cum e la dumneavoastră, dar eu nu m-am aflat niciodată într-o astfel de situație. Niciodată. Mi-a fost mereu clar ce se poate întâmpla. Când te afli în dormitorul cuiva trebuie să fii conștient unde se poate ajunge. De aceea situația aceasta nu mi se pare foarte credibilă. Mi se pare că Spacey e atacat inutil.
S: E același lucru valabil și pentru actrițele care au mers cu Weinstein în camera sa de hotel?
M: Oamenii știu exact ce se întâmplă. Și intră-n joc. Dupa aceea le e rușine, sau se trezesc că nu le convine. Și astfel schimbă placa zicând: Am fost atacat(ă), luat(ă) prin surprindere, târât(ă) în cameră. Dar dacă totul ar fi ieșit bine si le-ar fi ajutat în carieră, n-ar sufla niciun cuvânt despre asta. Urăsc violurile. Urăsc atacurile. Urăsc situatiile sexuale forțate, urăsc situațiile în care cineva e forțat la ceva neplăcut. Dar în multe din aceste cazuri, analizând detaliile, vom observa că persoana descrisă ca victima este pur și simplu dezamăgită. În întreaga istorie a rock’n’rolului au existat muzicieni care s-au culcat cu groupies. Analizăm istoria si aproape fiecare s-a culcat la un moment dat cu un/o adolescent(ă). De ce nu-i bagam pe toți imediat la pușcărie?
S: David Bowie ar fi dezvirginat o tânara de 15 ani, conform declaratiilor acesteia. Și-ăsta e tot un fleac?
M: Pe-atunci era ceva absolut normal…
S: Ați fost și dumneavoastră intr-o astfel de situație?
M: Nu.
S: Nici de-o parte a baricadei, nici de alta?
M: Nu. Niciodata, niciodată, niciodată.
S: Este provocarea un element important al artei dumneavoastră?
M: Ce înseamnă provocare? Stimulare?
S: Faceți uneori afirmații provocatoare numai așa, ca să fiți împotriva curentelor care există în prezent în lume?
M: Da, în sensul că trebuie să deschidem subiectul. Exact așa cum Israel n-ar trebui să fie boicotat. Oamenii trebuie să se întâlneasca și să discute, să se asculte. Nu putem spune: nu mă interesează părerea ta, nu ești de acord cu mine deci n-ai dreptate. Aceasta este și problema mea cu o mare parte a presei britanice. Discută cu mine cu plăcere dar apoi tipăresc un interviu în care nici măcar nu scriu ceea ce am spus. Este greșit, pentru că acesta este punctul meu de vedere, nu al lor. Provocare e un cuvânt cam dur, dar eu într-adevar sunt pentru comunicări clare.
S: Care este ultima minciună despre dumneavoastră?
M: Că Jacky ar fi un cântec despre Brexit. Dar așa este presa britanică. Aceasta este „the looney left” („sonații de stânga”), sunt atât de extremi. Nu pot fi influențați de nimic și nimeni nu are voie să aibă o altfel de opinie. Este foarte foarte plictisitor și este foarte periculos. Oamenii din ziua de astăzi sunt obsedați de unde se situează politic. Sunt așa de limitați. Indiferent că sunt de dreapta sau de stânga. Eu nu fac politica, sunt apolitic, dar sunt o ființă umană care trăiește in lumea de azi. Orice facem are implicații politice. Insă după cum v-am spus, in viața mea n-am ales vreodata un partid politic.
S: Da, ați spus.
M: Theresa May e absurdă. Donald Trump e absurd. N-au nici un feeling despre cum se conduc oamenii. Când vorbesc sau se uita la tine, îți dai seama că n-au idee. Theresa May n-are nici o idee despre ce-are de făcut. E chiar trist. Viața politică este pretutindeni în dezintegrare. Dintr-un anumit punct de vedere asta mă încântă, deoarece insăși ideea de președinte sau prim ministru mi se pare total demodată. Ideea ca o singura persoana, fie ea o figura parintească, ne-ar proteja de toate relele posibile, e de-a dreptul absurda.
S: Adică lumea trece printr-o perioadă de pubertate?
M: Da! Oamenii s-au săturat de guvernare. Suntem cu toții obosiți. Nu mai credem pe nimeni. Nu mai credem în vechile structuri ale puterii. Săracii rămân săraci indiferent ce se întâmplă. Militarizarea lumii este depășită, nu mai funcționează. Dacă ne uităm la figurile politice care se modelează după figurile politice din anii ’50, cu cravată, pantofi frumoși, costum bun, vedem că este deja un principiu învechit. Lumea nu mai este așa. Populația lumii crește continuu, suntem mulți. Nu mai vrem așa ceva, ne face nefericiți. Gata.
S: Care este rolul muzicii în această constelație?
M: Muzica este pe departe cea mai importantă. Este cheia supraviețuirii. Muzica este acum cenzurată, este controlată, pentru a nu fi mai mult decât divertisment. Cu toate acestea noi toți care avem ceva de spus vom găsi o cale să o facem. Muzica este singurul nostru prieten.
S: Ce credeți despre situația din Germania?
M: Fiecare secundă pe care am petrecut-o în Germania a fost un privilegiu. Germania mi-a fost un prieten. Nu sunt foarte încântat de Uniunea Europeană deși acest lucru nu e important. Totuși, nu vreau să fac parte din imperiul german. Și nu cred că Anglia vrea să facă parte din imperiul german.
S: Considerați Uniunea Europeană un imperiu german?
M: Da. Și așa gândesc mulți oameni. Poate că acesta este motivul pentru care oamenii au decis pentru Brexit. Anglia nu mai putea lua nicio decizie fără să se adreseze Germaniei.
S: Așadar credeți că Angela Merkel este mama Europei?
M: Ei, e foarte inteligentă, nimic de zis. Se menține în continuare, ceea ce e foarte interesant. Dar sunt trist că Berlin a ajuns o capitală a violului.
S: Poftim? Capitală a violului?
M: Da, da! din cauza granițelor deschise. Mulți oameni cred că a fost o greșeală din partea Angelei Merkel să zică la început veniți, veniți toți aici! Apoi uș, uș, afară, nu vă vrem!
S: Sunteți deci împotriva acceptării de imigranți?
M: Bine, hai să vorbim despre multiculturalism. Eu vreau ca Germania să fie germană. Vreau ca Franța să fie franceză. Dacă încercăm să facem totul multicultural, în final nu mai avem o cultură proprie. Toate țările europene au luptat mulți, mulți ani pentru propria lor identitate. Și acum pur și simplu aruncă totul la gunoi. Acest lucru mi se pare foarte trist.
S: Dar locuiți în Statele Unite care au atins forma în care sunt astăzi pentru că acolo s-au adunat oameni din întreaga lume.
M: Fiecare țară are propria ei istorie de revoluții și eliberări. Alte țări nu au istoria ta. Nu e o trăsătură ușor de comparat. Când oamenii imigrează aduc cu ei religie și obiceiuri proprii pe care încearcă să le impună. Și de aici începe confuzia.
S: Deci ziceți să rămână fiecare unde e?
M: (râde tare) Nu. Dar cred că fiecare țară ar trebui să-și păstreze identitatea. Milioane de oameni au murit pentru identitatea germană. Dacă îi respectați, atunci trebuie să vă protejați țara.
S: Domnule Morrissey, vă mulțumim pentru această convorbire.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here