NAZARETH LA HALA DIN BUCUREŞTI (26.04.2009) (Cronică de concert)

Cronică de Iulia Radu

0
68

NAZARETH LA HALA DIN BUCUREŞTI (26.04.2009)
Până să ajung la Hala am făcut un scurt popas în clubul Iron City unde se făcuse un Pariu pe… prietenie (liceenii, studenţii participă la un concurs literar pe teme impuse şi a cânta muzică folk). Frumoasă iniţiativă! Am ascultat multe melodii pe versurile lui Nichita Stănescu.
Între timp afară timpul se juca: ba ploua, ba ieşea soarele… La Hala am ajuns devreme, să fi fost vreo 18.30. La intrare se formase deja coadă. Încă nu aveam voie inăuntru. Şi dacă tot am stat o jumătate de ora în faţa uşii, am început să citim biletele. Uite aşa am aflat că… Nazareth cântă în România pe 26 aprilie 2008, că nu există un corector când sunt făcute textele de pe verso (prea multe greşeli de limbă)… Deh… omul când se plictiseşte îşi caută de lucru. Dar să n-o mai lungim. În sfârşit, ne punem în mişcare. Văzusem încă de afară standul cu suveniruri. Am glumit pe seama tricourilor roz inscripţionate cu numele formaţiei care a deschis concertul: Trooper. Cu toţii am fost de acord că cele mai tari sunt cele negre, gri… hai, şi cele albastre. Dar roz? Nu, rockerii din jur au respins categoric ideea! Evident, primul lucru după care ne-am uitat au fost tricourile şi CD-urile cu Nazareth. N-am avut noroc. Erau doar cu Trooper, sau cu floricele, inimioare, motive chinezeşti… Nimic cu Nazareth.
N-am mai răbdat şi am păşit rapid în faimoasa Hală. Am fost printre primii care am intrat aşa că am ocupat loc lângă gardul de protecţie. Am avut timp să mă uit cu atenţie şi prin sală: câteva butoaie pe margini (care s-au ocupat imediat), globuri albe agăţate de tavan, în spate două standuri de unde puteai cumpăra băutură alcoolică sau nu. Mi-a plăcut ideea de a proiecta meniul pe pereţi. Păcat, însă, că nu prea se desluşeau literele, fiind prea mici. Spaţiu de club, atmosferă primitoare. Nici nu ştiu când s-a umplut sala. Au asistat la concert aproximativ 1.000 de persoane.
Trooper şi-a făcut apariţia pe scenă la 20.00 şi a cântat o jumătate de oră. În jurul meu am văzut tineri (18-25 de ani) care ştiau versurile şi cântau cu băieţii. Apropo de public, n-am văzut acelaşi gen de spectatori pe care îi întâlneşti de obicei la concertele rock. Au cam lipsit tricourile negre şi pletoşii care vin la concerte doar pentru a da din cap şi a se îmbrânci unul pe altul. Am văzut în schimb multe doamne pe la vreo 40-50 de ani care s-au bucurat sincer că se află acolo, care au urmărit cu emoţie şi cu atenţie tot ce s-a întâmplat pe scenă. Aşadar, chiar dacă nu şi-au fluturat pletele în aer, atmosfera unui concert rock nu a lipsit. A fost plăcut-diferită.
Între recitalul Trooper şi concertul Nazareth au fost 45 de minute. Timp berechet pentru a-mi recâştiga poziţia de lângă gardul de protecţie. Ce m-a făcut să îmi înving teama de asfixiere cu fum de ţigară? Eram curioasă să văd tot ce se petrece pe scenă, să-i văd pe artişti mai de aproape. Trebuie să vă spun că în tot acest timp publicul avea momente de acalmie şi momente în care izbucnea pur şi simplu în aplauze şi îi chema pe scenă pe scoţieni. Cred că voi ţine minte toată viaţa începutul acestui spectacol. Şi nu pentru că şi-au făcut apariţia pe scenă în vreun fel spectaculos. Nici vorbă. Au venit în faţa publicului în cel mai simplu, mai banal mod. Şi uite aşa am aflat că cele mai simple lucruri produc şi cele mai mari efecte. Semi-întuneric în Hală, urcă Pete Agnew (bas) care ne salută milităreşte, apoi Jimmy Murrison (cu braţele ridicate spre cer) şi Dan McCafferty. Sincer, nici n-am observat când s-a aşezat la baterie Lee Agnew (fiul lui Pete). S-au auzit imediat primele acorduri din piesa Telegram. Eu m-am îndrăgostit de vocea lui Dan McCafferty instantaneu. Nu pot decât să-mi imaginez cum a fost în 1993. Am observat şi că Dan, după fiecare piesă se întorcea cu spatele şi se ţinea de piept, de gât… Dar din punctul meu de vedere tot impresionant a fost. Are un timbru special, îţi rămâne întipărit în minte, n-ai cum să-l mai uiţi! Nu se mişcă aproape de loc, cântă cu stativul microfonului înclinat şi are gesturi expresive şi… mimica feţei… i se citeşte pe faţă sensul versurilor.
La piesa Dream On spectatorii au aprins brichetele şi au cântat cap-coadă alături de Dan. Au urmat When the Lights Come Down şi My White Bicycle. Una dintre preferatele mele a fost Hearts Grown Cold, la început Jimmy s-a jucat pe corzile chitării şi sunetele ieşeau în cascadă, Lee a renunţat pentru un moment la beţele bateriei, luând în schimb o tamburină. A fost deosebit pentru că vocea lui Dan a fost acompaniată doar de aceste instrumente o bună parte din piesă. Apoi, explozie, forţă, baterie, bas, chitară la greu!
Java Blues a fost o încântare! „This is just for fun” a spus Dan înainte. Totul a fost minunat până a început să pârâie ceva. Solistul a făcut semn discret spre monitor şi a continuat să cânte. Imediat oamenii lui au început să se agite, ascultau monitoarele, alergau de colo-colo. La un moment dat sunetistul trupei Nazareth a arătat spre monitorul cu pricina şi a făcut semn să fie tăiat. Băieţii au tăiat şi… l-am pierdut pe Dan… Dar de pârâit, pârâia în continuare. La 22.10 au plecat de pe scenă. „Big 5!”, ne spune sunetistul.  „Asta ni se întâmplă de fiecare dată când se filmează”, adaugă el. În jurul meu oamenii înjurau echipa de la Sfinx Experience (aşa scria pe tricouri) care s-a ocupat de sonorizare: „Uite, bă cum se strică un concert!”. [stickqn9.gif] Unii au plecat. După vreo 10 minute, scoţienii au revenit. A urmat o piesă de pe noul album, See Me.
Într-un moment de exuberanţă Jimmy traversează scena până la Pete pentru a face backing vocal. Firul chitării este întins la maxim şi de după o boxă se putea zări faţa schimonosită de disperare a sunetistului (care ţinea în braţe un cimpoi ce urma să fie folosit de Dan la următoarea melodie). Sincer, am crezut că moare acolo de inimă îşi pusese o mână în cap şi probabil se ruga să nu se mai întrerupă ceva. În fine, chitaristul îşi reia locul, Dan primeşte cimpoiul şi sunetistul face rapid rost de un microfon pe care îl aşează triumfător în faţa lui Jimmy.
Şi daaaaaaaaaaa! A venit momentul pentru Love Hurts!! Ne-am bucurat, ne-am legănat pe ritmul muzicii şi am cântat cât ne-au ţinut plămânii.
Le-am cerut cu insistenţă un bis şi au revenit pe scenă. Au cântat o singură piesă, dar înainte ne-au rugat să aplaudăm trupa locală care a cântat în deschidere: Trooper. Foarte frumos gest.
A fost o seară pe care cu siguranţă, nu o voi uita!

Cronică de Andrei Partoş – citește AICI – click!

Andrei Partos
Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here