OST FEST (15-17.06.2012) LA ROMEXPO

Vineri, 15 iunie
M-am decis să înfrunt căldura, aşa că am pornit spre Romexpo pe la ora 18.00. Abia aşteptam să ajung! Era totuşi primul festival al verii 2012! Plină de entuziasm, mi-am ridicat acreditarea şi m-am “pierdut” printre fumul gros şi înecăcios de mici, cârnaţi. Terasele erau pline: oamenii (în marea majoritate tineri) beau bere după bere, suc, mâncau, glumeau, îşi aranjau ţinutele rock. Alţi câţiva erau tolăniţi pe iarbă, chiar lângă W.C-urile publice. Soarele arzător te “zdrobea” pur şi simplu.
Am înaintat spre scena principală de unde răsunau acorduri hard’n’heavy. Un tip drăguţ, şaten cu părul lung şi creţ, cânta cu nerv, se mişca lasciv şi din când în când zâmbea către fetele din Fire Circle. Overkill, căci despre ei este vorba, au avut un super-recital, foarte bine primit de public. Păcat că au fost unele probleme cu sunetul la un moment dat. De altfel, sunetul nu prea a fost prietenul muzicienilor în acest weekend.
În pauza tehnică ce a urmat recitalului Overkill am avut ocazia să îi cunosc mai bine pe cei veniţi la festival: erau acolo rockeri din Bulgaria, Croaţia, Serbia, Ucraina, Italia, Suedia. Atmosfera era cât se poate de prietenească. Cei cu care am vorbit aşteptau cu interes trupa Dimmu Borgir. Am fost surprinsă să aflu că unii ascultaseră Motley Crue pentru prima dată cu o seară înainte, “dar mi-a plăcut ce am ascultat”, mi-a zis cineva.

În jur de 20.30, au urcat pe scenă cei de la Dimmu Borgir. Recunosc, eu am avut iniţial unele prejudecăţi. De când s-a anunţat prezenţa lor la acest festival, am tot auzit de la prieteni că-s naşpa, că nu are cum să-mi placă muzica lor… Ca atare, nu i-am mai ascultat pe youtube (că doar mă ştiţi o ignotantă!) şi am mers la concert fără să ştiu exact la ce să mă aştept.
Apariţia lor pe scenă a fost una spectaculoasă, cel puţin pentru mine. Vestimentaţia era absolut specială, la fel şi machiajul. Când l-am văzut pe solistul lor, primul gând a fost: “ăsta nu are cum să reziste îmbrăcat aşa mai mult de o piesă”. Mai ales că soarele bătea direct în scenă. Ei bine, a rezistat! Şi-a dat jos geaca de piele cu muuulte franjuri şi ţinte pe la jumătatea recitalului. Dimmu Borgir a fost, pentru mine, o surpriză frumoasă. Mi-a plăcut atmosfera din public, modul în care trupa a interacţionat cu fanii, faptul că erau foarte mulţi spectatori care le ştiau versurile. Am văzut şi un fan devotat, care era machiat precum favoriţii lui şi care venise pregătit cu un banner pe care îl agita de zor din Golden Circle.
Din nefericire, la Motley Crue am plecat. Era deja târziu şi trebuia să ajung la radio. Am văzut primele 3 piese. Vince Neil s-a îngrăşat, dar asta ştiam deja. Nici Nikki Sixx nu se simte mai bine la acest capitol. Sunetul nu i-a ajutat deloc. Pe Vince Neil abia îl auzeam pierdut printre chitare, bas şi baterie. Dar show-ul de lumini şi cele două animatoare (una blondă, alta mulatră) au făcut senzaţie!
La plecare am întrebat Jandarmeria câţi oameni estimează că sunt la Romexpo. Răspunsul a fost prompt: “6.000”. M-a pus un pic pe gânduri pentru că mă aşteptam să fie public mai numeros.
 

Sâmbătă, 16 iunie

Am ajuns la Romexpo cu puţin înainte de recitalul Europe. Chiar îmi doream să îi văd şi eu pe suedezi. Aşa că atunci când am auzit primele acorduri de chitară am grăbit pasul spre Fire Circle pentru a apuca să fac câteva fotografii. Joey Tempest m-a cucerit din prima. Este un vulcan de energie. Zâmbeşte mult şi comunică foarte bine cu publicul. Au cântat atât piese vechi (foarte bine primate de public) cât şi câteva de pe noul album, Bag Of Bones (la care publicul a reacţionat cu entuziasm). După câteva piese, m-am mutat în faţa lui John Norum pentru a-l observa mai bine. El nu prea a ieşit în faţă, nu a avut un moment solo, dar a “servit” piesele excelent. A privit de câteva ori publicul pe deasupra ochelarilor de soare (au fost singurele momente în care, practic, i-am văzut ochii) şi s-a prefăcut că “împuşcă” spectatorii cu câteva riffuri. Dar am văzut pe faţa lui fiecare notă cântată la chitară, John părea în altă lume, conectat total la piesele cantate, trăia muzica la maxim. Mi s-a părut scurt recitalul lor. Mi-aş fi dorit să cânte mai mult. Dar urma Manowar! Şi pe ei i-am văzut tot pentru prima dată.
Despre recital, despre piesele cântate v-a povestit deja colegul meu, Mihai. Pe mine m-a impresionat atmosfera din public (mult mai numeros decât în prima seară). Rar vezi atâţia “războinici” la un loc salutându-şi favoriţii cu celebrul “sign of the hammer”. M-a impresionat Karl Logan, nu atât prin solo-ul lui, cât prin faptul că la un moment dat s-a lăsat pe spate, atingând podeaua, şi s-a ridicat de acolo atât de repede încât ai fi zis că e pe arcuri.
Din nefericire, nu am putut rămâne până la final, aşa că îi mulţumesc lui Mihai pentru cronica amplă (click aici pentru a citi).
 

Duminică, 17 iunie

Eram decisă să merg mai devreme pentru că vroiam să văd şi eu mai multe trupe! Aşa că am ajuns la Romexpo în jur de ora 16.00. Metrock tocmai îşi încheiase recitalul. Aşa că am prins şi Lake Of Tears. Din nefericire, soarele i-a ţinut departe pe mulţi dintre spectatori, care au preferat să stea la terase să bea bere/suc/apă, tolăniţi pe iarbă sau ascunşi în cortul unde era amplasată scena 2. Prea puţini au înfruntat căldura în faţa scenei. Dar cei care au făcut-o au fost trup şi suflet dedicaţi trupei de pe scenă: au cântat piesele, au scuturat pletele, au mimat solo-urile de chitară, riff-urile.
 

După pauza tehnică urma WASP. Căldura te dobora pur şi simplu. Aveam impresia că mă afund în asfalt. Am căutat degeaba un loc cu umbră. Am intrat până la urmă şi eu în cortul unde era amplasată scena 2. Acolo zăpuşala era ucigătoare. Am reuşit să fac insolaţie, aşa că începusem să am dubii că voi putea rezista acolo. Starea mea era vecină cu leşinul. M-am aşezat pe jos, lângă gardul de protecţie care desparte Fire Circle de Golden Circle şi am “zăcut” acolo minute bune. Când WASP a urcat pe scenă publicul s-a înviorat brusc. Auzisem atât de multe despre Blackie Lawless încât era musai să-l văd şi eu mai de aproape. Trupa împlineşte anul acesta 30 de ani de la înfiinţare (La mulţi ani!) lucru semnalat atât pe spatele tricoului solistului cât şi pe bannerul din fundalul scenei. Recitalul a fost extrem de antrenant, la fel şi reacţia fanilor (unii veniţi din Bulgaria, Serbia, Ucraina cu bannere şi mesaje pentru Blackie). S-au cântat aproape toate piesele în jurul meu. Uitasem cu toţii de soarele puternic. Ne-a amintit Blackie la un moment dat: “Wow, ce cald este! Cred că suntem la câteva mile distanţă de intrarea în iad”.
 

În pauza care a urmat am căutat cu disperare apa. Trebuia să mai resist puţin pentru a revedea Megadeth. Îi mai văzusem la Sonisphere şi am păstrat o amintire frumoasă a concertului lor de atunci. În plus acum aveam şansa să îl văd de aproape pe Dave Mustaine, cine ştie poate aveam norocul şi îi zăream şi ochii de sub buclele aurii. După ce am băut apa, am vrut să mă întorc în Fire Circle pentru că deja începuse se aglomereze şi eu vroiam un loc cât mai bun pentru fotografii. Dar… când să intru în faţă… surpriză! Cei de la poartă mi-au zis: “Păi, nu puteţi să intraţi, doar cei cu aparate foto profesionale pot intra”. Sunt şocată. Până acum era invers! “Ce fel de jurnalişti sunteţi voi dacă nu aveţi aparate profesionale?”, mă întreabă domnişoara care păzea poarta de la Fire Circle. Aşadar, mai nou, aceasta este condiţia pentru a fi jurnalist. Naşpa pentru mine! Alături de ceilalţi colegi, revoltaţi cu toţii fireşte, începem să dăm telefoane organizatorilor. Momentul se prelungeşte nepermis de mult. La sugestia organizatorilor încercăm să intrăm pe la porţile din stânga scenei. Eu am noroc şi mă lasă să intru. Ceilalţi colegi rămân la poartă minute bune. Între timp începe recitalul Megadeth.
Dave Mustaine poartă o cămaşă albă şi o pereche simplă de blugi (adică fără tăieturi, lanţuri sau altele asemenea). Avem voie să fotografiem la primele două piese! Mie recitalul celor de la Megadeth mi-a plăcut cel mai mult. Pe Dave nu l-am auzit deloc la primele 5 piese, norocul meu a fost că toată lumea (din Fire şi din Golden Circle) au cântat piesele cap-coadă. Apoi problema sunetului s-a rezolvat şi i-am auzit şi vocea lui Dave. Un tată (era destul de aproape pe scenă) îşi ridicase pe umeri puştiul de 5-6 ani care ţinea în mânuţe un mesaj pentru trupă: “Can I have a pic?” Aproape o oră l-a agitat deasupra capului. La finalul recitalului, Dave Mustaine a venit în faţa lui, a făcut o plecăciune în faţa spectatorilor şi l-a văzut pe băieţel. Ar fi vrut să îi îndeplinească dorinţa şi să-l urce pe scenă pentru o fotografie, dar distanţa era totuşi prea mare pentru a-l putea trage. Drept urmare, Dave s-a aplecat spre el, i-a zâmbit, i-a spus câteva cuvinte şi i-a dat o pană de chitară. E greu să vă descriu în cuvinte bucuria micului metalist.
Din nefericire, a început să-mi fie din ce în ce mai rău, aşa că nu am apucat să văd mai nimic din recitalul Motorhead.
Atât cât am reuşit să văd din acest prim festival al verii, din punct de vedere muzical mi-a plăcut mult. Am avut ocazia să văd pentru prima dată formaţii precum Motley Crue, Europe, WASP, Motorhead, Manowar. M-am bucurat să revăd Megadeth. La puncte slabe trec sunetul (aproape toţi spectatorii au criticat sonorizarea), preţul jetoanelor (6 lei, mi s-a părut cam mult), faptul că nu găseai niciun loc cu umbră.
Ne vedem la Rock The City!