OST Fest – JURNAL DE OSTFEST – ZIUA III

Cronică de Mihai Comte
 
Oboseala unui soare sadic peste mii de capete de roackeri

GALERIE FOTO aici
Ultima zi a fost cea mai calduroasa, dupa parerea mea. Din doua puncte de vedere: soarele, care te gonea la umbra, si prezenta fanilor, care au venit mult mai multi decat in primele doua zile. Organizarea, mai ales din punct de vedere al amplasarii atractiilor (scene, terase, toalete – ce, si ele te atrag, la un moment dat, nu?) a fost foarte reusita, dar nu m-am gandit la asta pana in ultima zi. Partea proasta a fost ca, daca nu aveai ce cauta la terase, care erau oricum pline, nu prea aveai unde sa te feresti de soare. Si uite-asa vedeai metalisti si metaliste refugiindu-se sub copacii de langa wc-uri. Oricum, neasteptat de curat pentru un festival cu atat de multe mii de oameni.
 
Dar, de ce scriu eu despre wc-uri, cand ar fi mai bine sa va spun despre WASP. Cum era de asteptat, odata cu aparitia formatiei pe scena au aparut si in public mult mai multe fete decat la celelalate formatii, imbracate mult mai sexy (a se citi si “sumar”) si, cel putin aparent, mult mai entuziasmate de ce se desfasura pe scena. Mike Dubkee se agita, se invartea, alerga, Doug Blair a renuntat, pentru scurta vreme, la tricou. Cand ma gandesc si ca toti cantau in plina bataie a soarelui! Am auzit si o piesa de pe ultimul album: “You’ve got to be crazy”. Apoi au revenit la cantece mai cunoscute.
“Wild Child”, “I don’t need no doctor”, “Wanna be somebody” si, bineinteles, “The Idol”, cu tot cu intro. Nu mai stiu, dar parca nu s-a lasat cu “bis”.

Dupa pauza de schimbare a scenografiei/instrumentelor, au venit cei de la Megadeth. Mie mi s-a parut ca au fost axati pe muzica si atat, nu au facut cine stie ce spectacol. Cel mult au dat din plete. Dar publicul tot parea sa se bucure. La final a venit mascota lor pe scena (cea care apare pe coperti si pe tricouri, Craniul Megadeth), imbracat elegant, amenintand publicul, parca alegandu-si victimele si condamnandu-le catre vesnica damnare la viata de metalist!
Au revenit pe scena, la cererea publicului, iar spectatorii au incins si ei un mic “pogo”. Mi-a atras atentia un fan inrait al Megadeth, aflat in Golden Circle, la intrarea in Fire. A scuturat pletele care nu puteau avea mai mult de 16 ani, s-a agitat, stia toate versurile, spre final a varsat si cateva lacrimi, suficient cat sa ii impresioneze pe cei de la intrare si sa il lase, pentru cateva minute, in Fire Circle.
“God bless you, Romania!”, apoi membrii Megadeth au facut multe plecaciuni spre public si au aruncat betele, penele de chitara, chiar si protectiile de la incheieturile mainilor tobosarului. Au promis ca se vor intoarce si au plecat. Si a urmat o pauza de vreo jumatate de ora. Asa mi-am dat seama ca nu prea am pe unde sa mai calc, tot complexul era SUPRASATURAT de rockeri, de metaliste, de fuste mini, de tatuaje, de cercei si alte pierce-uri, de bocanci, de cizme, steaguri, bratari cu tinte. Ma simteam in Raiul Rock!

Apoi, la 21:00 s-au auzit sirenele antiaviaticii! Era semnalul pe care il asteptau toti metalarii adunati acolo: s-au ridicat de pe unde se odihneau si au pornit, ca o mare de zombie, catre scena pe care urma sa apara Lemmy!
“Daca vreti mai tare, ridicati mainile in aer!” – Lemmy.
Chitara lui Phil Campbell si bassul lui Lemmy Kilmister au facut un duet la rampa pe melodia “I don’t know how to die”. Sunetul a fost cel mai reusit din tot festivalul, chiar daca pentru multi versurile formatiei Motorhead nu sunt cele mai usor de inteles, iar aici ma refer la inconfundabila voce a zeului Lemmy.
Mii de degete se ridicau in aer, simbol al respectului rockerilor fata de idolii lor, totusi cei trei de la Motorhead s-au plans ca nu prea aud reactia lor: “Make some noise! On 3!”. Si, la “1,2,3…” publicul urla din toti rarunchii.
Lemmy si-a exprimat bucuria de a se intoarce in Romania si ne-a spus ca ii place cum s-au pastrat cladiri vechi in Bucuresti, dar s-au facut si unele noi. Iar, dupa politeturile de rigoare, a urmat un solo de tobe de nedescris, a scos demonii din toti, timp de peste 5 minute! Efecte de lumini si fum au completat momentul.
Apoi a intrat si partea “politica” a concertului. De altfel Lemmy a declarat intr-un interviu, tinut alaturi de DeMaio de la Manowar si de regretatul Dio, acum vreo cinci ani, ca e greu sa definesti ce gen canta ei, intr-un fel ai putea zice chiar PUNK, deci exista si influentele (anti)politice. De ce a intrat pe fagasul politic? Iata de ce: “You don’t like politicians, do you? All are bastards. If they weren’t bastards, they wouldn’t be politicians!”. Si a urmat “Just cause you got the power (doesn’t mean you got the right)” – nu mai trebuie sa scriu la cine se refera melodia, nu? Jocul de lumini mi-a lasat o impresie magica in minte.
Si a venit si momentul unei melodii de inspiratie rock’n’roll, despre care Lemmy a zis ca or sa o cante, indiferent daca ne place sau nu. Cum sa nu ne placa? A fost “Going to Brazil”, iar in timpul cantecului Phil Cambell revenea la rampa, ca siLemmy.
La “Killed by death” si, in sfarsit, “Ace of Spades”. Din nou s-a lasat cu pogo, ba chiar s-a incins si o mica hora, in centrul Golden Circle-ului.
Abia la 22:11 s-au deschis portile Fire Circle, dar atunci formatia a aruncat betele, penele, pe fond de microfonie de chitara, si totul s-a incheiat. Nu bis, nu nimic, desi cineva din public mi-a zis ca ultimele doua melodii se pun ca “bis”, dupa ce Lemmy a venit pe scena si a intrebat “You want more? You know I’m deaf!” si a mai cantat dupa ce a izbucnit publicul in urale.
Una peste alta, a fost un festival deosebit de reusit! Ma simt ca dupa un concediu. Ma simt reincarcat de rock! Multumesc Andrei si Iulia!