Articol de Silviu Sergiu publicat în Evenimentul Zilei
Dumnezeu mi-e martor că nu aș fi vrut să scriu acest text despre Horia. Pentru că ziariștii scriu unii despre alții doar atunci când nu mai sunt. Scriitorii o fac. Se invită unii pe alții în istorie. Ziariștii sunt mult mai modești. Sau, poate, mai timizi. Sunt cronicari ai clipei. Opera lor moare, precum efemeridele, la finalul unei zile agitate. Horia a fost un jurnalist care merita să se scrie despre el încă din timpul vieții. Puțini au făcut-o. Eu, însumi, n-am făcut-o și regret foarte mult. Pentru că Horia a fost mai mult decât un ziarist. A fost un personaj, dintr-un roman cu ziariști care au scris istoria presei post-decembriste. Acum că nu mai este, îmi pare rău că nu va citi acest text scris în memoria lui. Asta e…Așa sunt ziariștii. Nu scriu unii despre alții decât atunci când nu mai sunt.
I-a plăcut complimentul meu. S-a îndreptat ușor în scaun și a continuat să privească în monitorul computerului. L-am întrebat dacă mi-a adus romanul lui Eric- Emmanuel Schmitt, pe care mi-l promisese. Mi-a spus că este la o colegă, dar că-l va termina în câteva zile. Îi plăcea mult să ne dea cărți. Venea cu câte un roman în redacție și ni-l împrumuta, după ce îi făcea o scurtă cronică profesionistă. Pe Schmitt, Horia mi-l recomandase. ”Citește-o! N-o să poți s-o lași din mână”, mi-a spus întinzându-mi ”Doi domni din Bruxelles”. Așa a fost. Am citit-o pe nerăsuflate. Așa era Horia. Nu te lăsa niciodată să pierzi timpul cu cărți proaste. Îi eram foarte recunoscător pentru asta.
Iubea literatura bună. Avea un simț aparte de a scoate ”din mulțime” romanele valoroase. Avea o relație specială cu ele. Le iubea necondiționat. De câte ori vorbea despre un roman care-i plăcea, chipul i se lumina, iar glasul i se înveselea brusc. Îi plăcea să suprindă nuanțele cele mai fine, tușele cele mai discrete, pe care marii scriitori le-au strecurat probabil în text, pentru a fi descoperite doar de cititori precum Horia, suficient de atenți și sensibili. Mie-mi scăpau multe astfel de nuanțe. Îi spuneam mereu că din cauza temperamentului meu coleric, din cauză că nu aveam suficientă răbdare să le descopăr. Mă privea circumspect, așa cum profesorii îi privesc pe studenții, care găsesc tot felul de explicații penibile pentru că nu și-au făcut o temă de seminar.
Dumnezeu a fost darnic cu Horia. I-a dat mult talent literar. A scris și proză. Volumul său de proză scurtă, ”Drumul spre Piața Romană” a fost și premiat. Îl dojeneam mereu că nu scrie mai mult. Îi făceam acest reproș de fiecare dată când ieșeam la o țigară și îmi povestea câte o întâmplare din viața lui de jurnalist, sau de om trecut cu folos prin viața. Horia povestea mult mai mult decât scria. Avea un talent înnăscut pentru asta. Viața lui a fost, cu siguranță, desprinsă dintr-un roman. Cel mai mult mă fascinau poveștile din voiajul pe mările și oceanele lumii, pe care l-a făcut în anii 90 ca reporter. Sau zborurile lui cu avionul, pline de turbulențe și alte peripeții. Știa că am o ușoară fobie de avioane și îi plăcea să o alimenteze. Nu mă deranja asta. Era felul lui de a râde de fricile mele puerile, de om trecut prea puțin prin viață.
În această dimineață, Horia a plecat dintre noi. Inima lui s-a oprit brusc și, odată cu ea, s-au oprit toate poveștile spuse sau nespuse, care îmi vor lipsi atât de mult. Sunt convins că fiecare om care l-a cunoscut își va aminti câte o poveste pe care o știe de la Horia. Și o vor povesti mai departe, așa încât spiritul său să nu moară. Ar fi mare păcat, pentru că este un spirit ales, rafinat, boem. Spiritul unui jurnalist de școală veche. Rămâi cu bine, prietene drag! O să ne lipsești foarte mult. Mulțumim că ne-a lăsat cea mai frumoasă poveste din care eu, unul, am avut multe de învățat: Povestea jurnalistului Horia Tabacu!
- MEMORIA FACEBOOK POATE FI UTILĂ! - februarie 3, 2025
- Va reuși Ilie Bolojan? - ianuarie 23, 2025
- NOSTALGII BUNE ȘI RELE, FINAL DE AN ZBUCIUMAT - ianuarie 2, 2025