REVOLUŢIA NU SE TRANSMITE LA TV…* cronica rEVOLUTION festival 2016, Timișoara, Muzeul satului bănțean

Articol de Mimo Obradov
Un festival de format major, cu caracter internaţional şi orientare alternativă, este o manifestare complexă, stratificată, asemenea pânzei de păianjen care se întinde dar ale cărei prime fire sunt sensibileși fragile. Am fost martorii unor decizii inspirate şi cu efect imediat anul trecut, când echipa de organizatori a Festivalului EXIT din Novi Sad a venit la Timişoara, unde cu ajutorul autorităţilor locale şi judeţene a pus la punct în timp record prima ediţie a Fesivalului rEVOLUTION.
Proiectul a reuşit aşa că anul acesta a avut loc a doua ediţie în zilele de 3 şi 4 iunie, chiar înainte de alegeri. Publicul pretenţios şi selectiv (așa o fi sau mă amăgesc eu?) din această zonă este greu de cucerit cu un conţinut de mâna a doua. Ştiind asta organizatorii s-au străduit şi au reuşit să asigure un line up solid în care s-au găsit artişti capabili să întindă şi să stabilizeze pânza de păianjen până la punctul culminant; la concertul Skunk Anansie, atât de intens, aceasta a rezistat la peste 10.000 de trupuri și spirite încinse. Concert memorabil, ceva ce se poți simți doar în această ambianţă! I-am observat în timpul desfăşurării programului pe organizatori cum trec pe la fiecare loc în care se întâmplă ceva şi urmăresc totul cu atenţie pe întreaga suprafaţă a Muzeului satului bănăţean.
rEVOLUTION Festival şi-a propus să zguduie temeliile acestui teren mlăştinos cândva şi să deschidă chakrele. După un start ideal, pe ritm de funk, al formaţiei timişorene Blazzaj care a inaugurat programul pe scena mare (Guru Stage) a urmat prima lovitură în plex: grupul post punk Ritam nereda din Novi Sad. Clar articulaţi, zgomotoşi, acizi şi cu o sincronizare perfectă, cei patru au fost atât de convingători încât o parte din public din faţa scenei a început să danseze frenetic aruncându-şi tricourile şi aprinzând câteva torţe. Fanii lor au venit din Serbia special pentru festival. Din 1987 sunt fideli eticii punk şi taxează fără menajamente derapajele politice, sociale şi morale, nu cedează în faţa valorilor false şi artificiale. Marea atracţie a primei zile, grupul american de Trash Metal Suicidal Tendencies, din care face acum parte şi bateristul Dave Lombardo, din legendarul grup Slayer, a aprins spiritele printr-un concert total, cu o avalanşă de decibeli şi o dinamică de scenă excepţională. După un astfel de duş fierbinte a venit ca o bombă comentariul unui cunoscut(or) din public:„Sârbii au fost mai tari!“ Am auzit asta apoi şi de la alţii care i-au văzut şi ascultat acum pentru prima dată pe cei de la Ritam nereda.
Vedeta primei seri a fost însă Juliette Lewis, al cărei talent m-a impresionat când am urmărit-o în rolul de fetişacană nasty alături de Robert De Niro şi Nick Nolte în re-makeul filmului Cape Fear (Promontoriul groazei). Mаi târziu şi-a câştigat faima cu Natural Born Killers, realizare care i-a deschis pofta de rock’n’roll. Dacă ar fi venit doar să recite un text, un poem, tot ar fi fost ovaţionată. Dar nu, ea a aterizat aici, aşa cum a făcut-o şi Johnny Depp la Bucureşti, să cânte rock. Concertul ei cu grupul The Licks a fost convingător și cam atât. Publicul i-a aclamat numele şi a fost ovaţionată. A doua zi iată-ne din nou la Muzeul satului, cam aceiași dar parcă mai mulți, să asistăm la un festival de cultură urbană. Relația sat-oraș mai funcționează? Nici n-am reușit să prind bine atmosfera mult așteptatului comeback al grupului Bio când cineva-mi zice: „ Ce tare au tras Suicidal aseară! Juliette a fost superbă! Bă, da ăia de la Ritam nereda m-au spart!!” Oau, așa am simțit și eu dar credeam că sunt subiectiv și țin cu ai mei. Între timp pe scena mare nu-i de glumă. Vin croații! Hladno pivo, în traducere Bere rece. Milan Kekin, solist vocal, entertainer cu propriul show de televiziune, scenarist și gașca lui au livrat un set atât de bine conceput și eclectic încât era greu să crezi că ăsta nu-i decât un band alternativ oarecare din Balcani. Dealtfel, cu o zi mai devereme când am discutat cu el, omul mi-a spus clar și răspicat: ”Hladno pivo este co-merț! Noi vrem să fim mainstream. De ce să fie populari numai cântătoarele umflate cu botox și efeminații machiați și nu băieții cărora le place fotbalul și berea?” Concertul lor a fost stratificat muzical cu o interpretare impecabilă și o doză sănătoasă de satiră și umor. Are you ready!?! – dacă se repetă asta de zece ori (cel puțin!) îți dai seama că băieții fac mișto de niște ”monsters of rock”. avem cântece de care ți se strânge sufletul/ avem prostie cât vezi cu ochii/ avem câmpii cu grâne muulte/ ș-avem atâția înfometați Versurile astea parcă ne spun și nouă ceva. Hladno pivo au demonstrat că sunt entertaineri care tind spre zona comercială fără însă a renunța la atitudine. În muzica lor răzbate ceva din The Ramones, Judas Priest sau Zabranjeno pušenje (No Smoking Band, trupa lui Kusturica), iar în „programul de divertisment” au preluat și poante ale lui Frank Zappa.
După concertul croaților cineva a remarcat spiritual: „Ei au Bere rece, noi avem Bere gratis. Asta-i diferența!” An now ladies and gentlemen, something completely different!, spunea în concertele sale Zappa. Ne-am mutat în pauza care a urmat la scena mică, Xtreme Music, pentru a urmări două formații locale: Umbre zidite și Negură bunget. Primii, rezidiți cu un nou solist vocal și un baterist tânăr, amândoi excepționali în acest recital, au adus parcă prospețime în contextul muzical al rockului chitaristic, în timp ce trupa condusă de Negru (Gabi Mafa) a confirmat că este în continuare puternică și convingătoare. Pe Guru Stage au intrat între timp grecii, Planet Of Zeus. Sound puternic, stoner groove cât încape și capete scuturate cu părul zburând prin aer: headbanging. Publicul a prins vibrația. Trupa a cântat impecabil, totul a fost bine sincronizat. Au demonstrat încă o dată că muzica nu (re)cunoaște granițe, indiferent de genul abordat. Urmează un răgaz pentru rearanjarea scenei mari în care am putut auzi că în spațiul vast al festivalului se întâmplă multe alte lucruri.
Din celălalt capăt, de departe dar foarte tare, bubuie basul și ritmurile electronice. Humpa-tumpa, humpa-pumpa… DJ-ii învârt cu râvnă tigăile până ce le încing. Din direcția opusă răzbat ceva mai discret sonorități Trance, iar în dreapta, la capătul aleii ne așteaptă un circ adevărat! Magia ne copleșește pretutindeni dar nicăieri ca în fața scenei Music Guru pe care a țâșnit Skin, parcă scurtcircuitată și hotărâtă să ne scoată din cap bubele americane, grecești, sârbești și croate. E Skunk Anansie! Sunetul a fost atât de puternic încât am simțit cum îmi flutură tricoul și cracii pantalonilor. Mișcările, acompaniamentul vizual, proiecțiile au potențat mesajele. Skin nu știe de glumă, ne biciuiește și ne calcă în picioare ca pe niște gângânii, se aruncă la propriu peste noi, plutește, revine pe scenă și cântă de parcă ar avea de plătit niște datorii. De fapt, intenția ei a fost ca, la final, noi să ne simțim datori. Așa că am chemat-o la bis.
Revoluția o înfăptuiește poporul. Așa a fost anul acesta la rEVOLUTION Festival, cu mențiunea că am relatat doar o mică parte din tot ceea ce s-a întâmplat. Cineva se întreba dacă merităm o astfel de manifestare. Ar fi păcat s-o pierdem. *…revolution will be live! din The Revolution Will Not Be Televised, cântec providențial al lui Gil Scott-Heron (albumul Pieces Of Man, 1971)
 
https://www.facebook.com/mimo.obradov/posts/1143498389005040