Rezident Ex – Povestea merge mai departe. Interviu cu Tavi Iepan

Rezident Ex funcţionează ca o punte: între anii ’80 şi vremurile noastre, între Germania şi România şi, iată, între vechea generaţie de muzicieni şi tinerele talente. Constantă rămâne dorinţa de a cânta, în ciuda greutăţilor născute din contextul general şi din frământările din interior. Acestea din urmă au fost însă rezolvate cu brio, iar astăzi Rezident Ex este o trupă hotărâtă să demonstreze că mai are încă multe de spus. Multe ne-a spus şi liderul grupului, Tavi Iepan, într-un dialog deschis şi sincer, în care puteţi afla detalii interesante despre istoria rock-ului românesc, motivele alegerii noului solist vocal şi, în primul rând, despre poziţia trupei în privinţa întrebărilor pe care presa şi fanii şi le-au tot pus în ultima vreme şi care, până de curând, rămăseseră deschise.

O mică rectificare la întrebarea ta, Paul. Nu a fost vorba despre un concurs, noi am făcut un casting în care am căutat un solist vocal care se potriveşte cel mai bine cu stilul şi cu piesele mai vechi sau mai noi din repertoriul Rezident Ex. Au fost mai mulţi solişti buni, dar doar 4-5 aveau şi timbrul necesar. Sebastian a convins în primul rând prin voce şi printr-o prezenţă scenică foarte bună, şi este în mod clar unul dintre cei mai talentaţi solişti vocali din generaţia nouă.

Nu s-a pus problema aşa. Dudu este un solist de clasă, cu calităţi vocale incontestabile, dar, după cum ştim, are trupa lui, Vespera, iar pentru noi era important să pornim o treabă cu cineva care, cum din fericire a fost cazul lui Sebastian, nu avea alte angajamente. Cu Dudu avem o relaţie de prietenie şi ne bucurăm de fiecare dată când comunicăm sau aflăm noi veşti despre el.

Sigur că este un avantaj că Sebastian vorbeşte germana, lucrul ăsta a făcut şi comunicarea în band mai simplă şi mai directă. Iar la sesiunea de imprimări din Hamburg a fost foarte util să discute direct cu Schrodey, producătorul nostrru. Dar în momentul când am optat pentru el ca solist vocal, alte calităţi au fost hotărâtoare.

Lucrurile stau puţin altfel şi, pentru a răspunde cât mai corect şi mai complet la această întrebare va trebui să facem puţină „istorie”. Eu am participat direct când a început să se cânte în România cu acest „stil de emisie” sau „timbru” despre care vorbeşti tu. În partea de vest, mai exact în Banat, noi, cei care eram interesaţi de rock, am avut şansa să ascultăm şi să vedem muzica generaţiei noastre la posturile de radio şi televiziune iugoslave. Pe lângă trupele din Occident la care aveau acces, la ei s-a dezvoltat o scenă rock autohtonă foarte puternică, probabil, fără să exagerăm, imediat după cea anglo-saxonă ca număr şi diversitate de producţii. O parte din aceste trupe au combinat cu succes rock-ul occidental cu elemente folclorice, dând naştere aşa-numitului rock balcanic. În acelaşi timp Phoenixul se redescoperea tot în folclor şi nu întâmplător o foarte ascultată emisiune de radio iugoslavă, „Pop Paralele”, avea ca semnal piesa „Invocaţie” a grupului timişorean. Dar, revenind la întrebarea ta, acest stil de a cânta vocal din plămâni dar cu aşa-numitul „gâjâit” din gât este foarte uzual în aria balcanică sau chiar în Banat, regiune care se întinde şi în fosta Iugoslavie şi o parte din Ungaria. Acest fel de a cânta îl va descoperi oricine care nu-l cunoaşte încă dând căutare pe net la nume ca Bjelo Dugme, Divlje Jagode sau la solişti ca Zeljko Bebek, Tifa, Alen Islamovic. Şi dacă în România de atunci s-ar fi scos şi discuri i-aţi fi auzit cântând la fel pe Nae Tarnoczi, Leo Iorga, Mircea Nedelcu, Steve, Mario Florescu şi lista poate continua. Ovidiu a fost 14 ani la Cargo şi a apărut pe mai multe discuri, lucru care înainte de ’89 nu era posibil, ca urmare marea majoritate a asdcultătorilor identifică acest stil de a cânta cu el. Piese ca „Povestiri din gară”, „Brigadierii” sau „Buletin de ştiri” au fost interpretate în stilul respectiv şi cu acest „timbru” sau combinaţie între plămâni şi gât începând de la primul concert cu Nae Tarnoczi de la Teatrul Tănase din Bucureşti, şi după. La fel s-a cântat şi cu Leo Iorga la voce, fiecare dintre solişti având culoarea lui specifică, dar tehnica de cântat, acea combinaţie între vocea din plămâni şi cea din gât, cum spunem noi, rămânând la fel. Fără să minimalizăm meritele sau calităţile cuiva, un lucru este sigur: nimeni nu a inventat mersul pe jos, chiar dacă uneori aşa pare. O problemă de care ne lovim cu toţii este faptul că în România nu avem o „istorie” rock imprimată, adică discuri, cu puţine excepţii. Toate discurile care s-au scos în materie de rock până în ’89 le poate lua un puşti de 14 ani sub braţ şi pleca cu ele. Este o minune că au apărut şi alea şi că o parte sunt valoroase, iar conceptual mult peste condiţiile existente atunci. În privinţa personalităţii, Sebastian cânta înainte de a veni la noi cu Blind Spirits cu acest „timbru” specific, ăsta fiind şi lucrul care ne-a atras atenţia când am primit un link de la el. La ora când au imprimat ei materialul, nu avea cum să fie sub influenţa „cuiva”. Această „asemănare” vine automat când se cântă linia melodică şi în stilul cerut de piesă. Ar fi ciudat să-i cerem lui Sebastian să cânte ca Tom Jones numai ca să nu „semene” cu nimic din ce a fost înainte pentru a încerca un experiment – care să demonstreze ce? Cântăm exclusiv piese scrise de noi, pe texte scrise de noi, în varianta pe care o considerăm potrivită, iar stilul Rezident Ex se conturează chiar în acest moment şi nu există niciun motiv să ne tăiem rădăcinile. Din contră, fiecare din band aduce cu el tot ce a acumulat până acum iar combinaţia naşte în mod sigur ceva nou.

Rezident Ex a pornit cu un repertoriu în limba română pentru că s-a adresat în primul rând publicului din România, iar noi considerăm că în felul acesta impactul este mult mai direct. Datorită acestui lucru, cum ai remarcat şi tu, publicul cântă cu noi textele, mai ales refrenele, uneori chiar în primă audiţie. În privinţa reacţiei unui public de altă limbă bănuim că mesajul nostru ar fi doar cel muzical, iar dacă ne hotărâm să cântăm în alte ţări cred că vom opta pentru o limbă de circulaţie în zonele respective, în cazul nostru, datorită componenţei, limba engleză sau germană.

Florin nu ne-a părăsit, el se susţine financiar din muzică, iar pentru a avea un câştig cât de cât constant în România – după cum ştii, nu se poate trăi din rock – cântă într-un band foarte bun, dar în primul rând cover-uri. Angajamentele lui se intersectau cu ale noastre şi atunci am căutat de comun acord alte variante. Dar ne-a asigurat că dacă se ivesc situaţii în care avem nevoie de el şi are posibilitatea, vine cu cea mai mare plăcere. În privinţa lui Mark Cross, au fost câteva conjuncturi favorabile. El locuieşte din nou în Hamburg, se cunoaşte cu Matthias din perioada comună de la Metalium, iar noi eram pe punctul de a imprima noul album, aşa că, destul de spontan, am trecut la treabă. Experienţa, nivelul ridicat al interpretării, plus că este o persoană directă şi fără aere de vedetă, deşi are o carieră impresionantă în spate, au făcut să putem lucra foarte bine cu el din primul moment.

„Lasă-mă să zbor” are un pic peste un an şi jumătate de la premieră şi, având în vedere pauza pe care am fost obligaţi să o luăm pentru căutarea solistului vocal, am zice noi că e o piesă totuşi relativ nouă şi care se înscrie în direcţia pe care o are Rezident Ex acum. În general, poate că suntem mai „heavy” acum, dar lucrul ăsta nu e impus de vreo „doctrină nouă” a band-ului, ci rezultatul firesc al muncii în echipă şi al aportului fiecăruia. Şi să nu-l uităm pe Schrodey, producătorul nostru, care înainte de a trece efectiv la imprimarea propriu-zisă a unui instrument îşi ia ore bune şi uneori zile pentru a găsi sound-ul potrivit. Se încearcă combinaţii de amplificatoare cu boxe diferite, chitare diferite şi seturi de microfoane. Este o muncă foarte intensă şi specializată, care cere multă răbdare şi atenţie, departe de aşa-zisul „sex and drugs and rock’n’roll”. Cu toate astea ne simţim foarte bine la imprimări şi glumele nu lipsesc.

Putem spune doar că aşteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu publicul din România şi că vor fi concerte pline de intensitate. Band-ul este proaspăt venit din studio şi cu mare poftă de a cânta live. Avem şi materiale noi, în primă audiţie, şi cea mai bună formulă Rezident Ex de până acum. Suntem siguri că spectacolele vor fi pe măsură. Cum am mai spus cu alte ocazii, fereastra de timp pe care o avem la această întâlnire este mică. Mark Cross vine direct din turneul britanic cu Tainted Nation, iar Matthias pleacă imediat după Buzău pentru concerte în Germania. Aşa că pentru început sunt doar patru concerte: 20 martie, Club Phoenix, Constanţa; 22 martie, Centrul Cultural Reduta, Braşov; 25 martie, Silver Church, Bucureşti şi 26 martie, No Limit, Buzău.

Eu scriu în mare parte versurile şi, după aprecierile pe care le primim pe site-ul nostru, mă descurc bine. Cu o excepţie pe noul album, la piesa „Primul din clasă”, la care au participat cu „idei salvatoare” Christi şi Seba. (Zâmbeşte) Iar cei doi colegi ai noştri, Matthias şi Mark, „ameninţă” râzând să intervină şi ei cât de curând în acest proces cu expresii pe care le folosesc deja foarte des, cum ar fi: „bagă mare”, „no rock”, „ce … faci”, „pălincă”. Subiectele sunt numeroase, de la sentimentul de înstrăinare într-o lume super-tehnologizată, pe „Cyber”, până la o reverenţă muzicală şi un persiflaj în text pe „Roy Black Sabbath”, un manifest anti-război pe „Soldatul căzut” sau o piesă pentru toţi fanii rock ca „Noi să fim noi”, al cărei videoclip l-am lansat acum aproape două săptămâni. Încercăm să prezentăm în continuare o „oglindă” a lumii în care trăim.

Poate că trebuie să clarificăm puţin poziţia noastră, ca să nu existe nelămuriri. Nu a existat, cel puţin din partea noastră şi, sperăm, nici din partea lor, un conflict între Rezident Ex şi Cargo. Eu am fost nemulţumit că nu sunt menţionat ca autor pe „Povestiri din gară” şi nici pe toate reeditările care au apărut ulterior. De pe album îmi aparţin piesa-titlu, „Povestiri din gară”, şi alte două piese, „Brigadierii” şi „Buletin de ştiri”. Am explicat şi cu alte ocazii că regret aceste divergenţe şi ele sunt exclusiv între mine şi Adi Bărar, şi nu au nicio legătură cu muzica sau cu band-ul, band pe care-l respect şi-l apreciez, mai ales că am fost şi membru-fondator şi mă leagă de el multe amintiri frumoase din acea perioadă. În privinţa lui Kempes, sigur că plecarea lui ne-a prins într-un moment ciudat. După doi ani şi jumătate care ne-au solicitat din toate punctele de vedere – imprimări, concerte, festivaluri, producţia albumului „Alpha”, premiile obţinute la Maximum Rock Awards – noi chiar terminaserăm un turneu şi pregăteam materialul pentru un al doilea album. Şi deodată îţi pleacă solistul vocal – sigur că nu este cea mai fericită situaţie, dar până la urmă probabil că a fost mai bine aşa. După cum vedem noi astăzi lucrurile, el avea de mai mult timp proiectul unei cariere solo, iar asta nu se prea împacă cu realitatea unu band în care fiecare are locul şi importanţa lui. Dar astea sunt acum deja lucruri de domeniul trecutului, iar noi nu suntem genul de oameni care să întreţină resentimente. De fapt, în convorbirea telefonică pe care am avut-o după anunţul lui Ovidiu că părăseşte grupul, i-am urat toate cele bune în această nouă încercare, aşa că poziţia noastră era clară de atunci. După cum vezi, dragă Paul, nu avem „răni” sau resentimente şi nici ceva împotrivă. Suntem ultimii care să nu fie de acord dacă se pune un spectacol de genul ăsta pe picioare şi, ca să fie toată lumea mulţumită, mă refer la fanii de rock din România, din partea noastră poate fi chiar un turneu.

Are tendinţe puternice în direcţia asta, după cum scufundă paharele de pălincă şi termină platourile cu mici. Pe lângă asta, majoritatea corurilor în limba română de pe noul disc sunt cântate de el. Zilele trecute ne-a mărturisit că este îndrăgostit de frumuseţile patriei noastre, noi îl bănuim că este vorba în primul rând de românce. Klaus Iohannis fiind acum preşedintele României îl face în mod sigur pe Matthias mai încrezător în şansele sale de a deveni sută la sută român. Eu i-am propus de altfel, ca un prim pas, să-şi schimbe numele în Matei Lungu, ca să le fie mai uşor şi reporterilor să i-l pronunţe.

sursa: Maximum Rock