Flashback. Anii ’90
Am început să cumpăr casete, CD-uri și reviste muzicale de la vârsta de 9 ani. Petreceam minute întregi în fața fiecărei tarabe cu casete și CD-uri, admiram fiecare copertă, socoteam banii de zeci de ori (de parcă socotindu-i s-ar fi înmulțit), mă hotăram și mă răzgândeam cu viteză amețitoare în ultimul moment. Evident, mai mereu dorințele mele depășeau cu mult bugetul.
Nu o să uit niciodată ziua în care am văzut pe tarabă un CD original cu Bon Jovi. Nu bag mână în foc că era 100% original, dar arăta bestial. Coperta nu era trasă la xerox, era de fapt un booklet, avea înăuntru fotografii frumoase, versurile cântecelor… Era prima dată când vedeam așa ceva.
Chiar și acum, când îmi amintesc de acea zi frumoasă de vară, simt fluturi în stomac. Am întrebat cât costă și chiar dacă răspunsul vânzătorului mi-a confirmat faptul că nu voi putea niciodată să strâng suma necesară pentru a-l cumpăra, entuziasmul nu a dispărut.
Este greu de descris sentimentul care te cuprinde când ții în mână un obiect pe care ți-l dorești din tot sufletul. E pasiune și dacă nu ai fost niciodată cu adevărat pasionat de un lucru, nu ai cum să înțelegi. Ani de zile am căutat casetele Marinei Florea.
De fiecare dată când ajungeam în fața unei tarabe cu muzică sau intram într-un magazin de muzică (din Călărași, Ploiești, București, Târgoviște, Moreni) întrebam obligatoriu dacă au și casetele artistei. N-aveau. Deja știam răspunsul, dar eram ca o placă stricată care repetă aceiași întrebare la nesfârșit.
Într-o zi, cea mai bună prietenă a mea a venit val-vârtej la mine și mi-a spus că a găsit într-un magazin de muzică din Târgoviște, TOATE casetele artistei. Am spart pușculița și i-am dat tot ce aveam. Ajungea pentru o singură casetă. I-am spus să o ia pe oricare. Planul era să strâng banii necesari și să le cumpăr și pe celelalte.
A doua zi a venit cu albumul Steaua iubirii. Îl am și acum. Nu am cumpărat niciodată și restul casetelor pentru că până când am reușit eu să strâng banii necesari, s-a închis cu totul acel magazin.
Cumpăram cu religiozitate presă muzicală. Dimineața la ora 8.00 mă înființam în fața chioșcului de ziare. N-am lipsit niciodată. Nu conta că plouă sau că e zăpada de jumătate de metru. Eu eram acolo. S-a întâmplat, însă, să nu ajungă mașina cu ziare pentru că era zăpadă mare și drumurile erau blocate. Vai, ce dramă era atunci!
Îi compătimesc sincer pe cei care nu au simțit niciodată bucuria și emoțiile care te fac să grăbești pasul în drum spre chioșcul cu ziare. Da, a fost o vreme când oamenii cumpărau presa cu nerăbdare și cu zâmbetul de buze.
2020. The pandemic year
Probabil, vă întrebați, ce a apucat-o pe asta de ne spune amintiri din copilărie. Simplu: m-a indignat scrisoarea artiștilor către guvern. Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, am să las în finalul acestui articol scisoarea integrală și semnatarii ei.
În primul rând, subliniez faptul că e normal ca guvernul să sprijine sectoarele afectate de pandemie. E cât se poate de firesc să se întâmple asta! Problema apare când începem să vorbim despre „industria muzicală și de divertisment” din România. Dacă în cazul altor industrii știm exact cu cât contribuie fiecare la bugetul de stat, în showbusiness totul e în ceață.
Cum putem vorbi despre o INDUSTRIE când nu știm niciodată cât și ce anume VINDE aceasta?! An de an ni s-au fluturat pe sub ochi concerte declarate sold-out, dar de fapt nu am știut niciodată câte bilete s-au vândut și câte invitații au fost oferite cu generozitate de organizatori.
Citesc și recitesc scrisoarea deschisă semnată de vârfurile „industriei muzicale” românești și nu pot să nu mă amuz când văd artiști ofuscați că publicul le bate obrazul. Păi, dragilor, chiar dacă nu sunt de acord cu mesajele agresive, o cam meritați.
Delia spune, într-un mesaj postat pe pagina ei de Facebook: „NU ESTE DESPRE MINE! Este despre o intreaga industrie care s-a oprit! Despre instrumentisti, dansatori, sunetisti, tehnicieni, despre oamenii nevazuti din spatele scenei care fac lucrurile posibile la fiecare eveniment!”. Dar în scrisoare nu scrie niciun cuvânt despre „oamenii nevăzuți”.
Să ne înțelegem, nu mă deranjează existența acestei „petiții”, ci mă scoate din minți modul în care alege să se raporteze „INDUSTRIA” la CUMPĂRĂTOR.
Unde au dispărut fan-cluburile? Ne spune industria?
Suntem în a 8-a lună de pandemie și nu am primit niciodată nici măcar un newsletter de la casele de discuri și de producție în care să fim anunțați că artiștii care au semnat cu ei au pe piață atâtea albume și single-uri și că publicul le poate achiziționa de pe link-ul cutare. Nici măcar o casă de producție/discuri nu a făcut acest gest simplu față de artiștii și produsele lor.
Eu nu am crezut că o să văd vreodată o industrie care refuză să vândă. Singurii patru artiști pe care i-am văzut postând pe Facebook și informându-i pe oameni de unde pot achiziționa MUZICA lor, sunt: Alina Manole, Nicu Alifantis, Trooper și Marius Matache. E drept, că ei o făceau și înainte de pandemie.
O să spuneți, bine-bine dar veniturile din vânzarea albumelor, tricourilor, cănilor, etc sunt apă de ploaie. Nu sunt de acord. Eu nu zic că s-ar fi îmbogățit din asta, dar le-ar asigura un venit constant, cu puțin efort ar avea un salariu minim pe economie lunar.
De ce să nu avem posibilitatea ca fani, să cumpărăm merchandise cu artiștii preferați? Așa-zisa industrie muzicală a pierdut 8 luni în care putea să educe publicul, să-l învețe să respecte munca unui artist scoțând câțiva lei din buzunar pentru a-i cumpăra creația.
Da, mă așteptam să văd o mai mare implicare a caselor de discuri în această perioadă. Dar adevărul este că industria nu și-a propus să vândă nimic. E mult mai ușor să umfli cu pompa vreo 30 de nume de artiști care să îți aducă bani din evenimente private, de la zilele orașului/Revelioane, din publicitate la TV, din difuzări obsesive la radio, decât să creezi și să vinzi ARTĂ.
De ce, în 30 de ani nu am fost în stare să facem o tradiție din Record Store Day?
Am aruncat o privire pe paginile de Facebook ale unor case de discuri precum: Universal Music România (trebuie să sapi ceva până ajungi la postări despre artiști români), Global Records, A&A Records, HaHaHa Production, Cat Music, Electrecord…
N-am găsit nicio postare din care să aflu de unde pot CUMPĂRA muzica artiștilor pe care îi reprezintă. Nu zic că ar fi trebuit să reediteze albume, dar măcar să încerce să le vândă pe cele lansate deja, sau să dea șansa publicului să cumpere piese/singles. Ne referim mereu la ceea ce se întâmplă în alte țări.
Păi, în țările civilizate, Record Store Day este o tradiție. Acolo clasamentele se fac pe VÂNZĂRI de albume/singles. În România, industria încă nu a trecut de ideea: „dați un like/subscribe” ca să îmi vină și mie niște bani din Youtube/Spotify/Deezer/iTunes, etc.
Mai țineți minte propunerea de a se difuza mai multă muzică românească la radio pentru a-i susține pe artiști? Când aveți timp, aruncați o privire pe site-ul Media Forest (click aici) să vedeți cum arată top 10 săptămânal din martie până în prezent.
Atenție mare la artiștii care au semnat scrisoarea deschisă, numele lor apar des în top 10 cei mai difuzați români. Veți avea ocazia să vedeți și cât de difuzați sunt artiștii străini în comparație cu ai noștri. Atenție mare și la casele de discuri ale artiștilor străini, dacă veți fi curioși să aflați ce case de discuri din România dețin licența celor din afară, veți înțelege mult mai bine tabloul.
Cel mai probabil, artiștii cu care ne-am obișnuit deja în heavy-rotation la radio/TV își vor permite o oală de sarmale în plus de sărbători din drepturile de autor și conexe. Frumos ar fi să o doneze „oamenilor din spate”.
Am aflat primele nume confirmate la Electric Castle. Ghici ce… sunt artiști străini
Ce ironie a sorții… Scrisoarea deschisă a apărut ca reacție la decizia guvernului de a-i sprijini pe organizatorii de evenimente muzicale. Artiștii s-au simțit lezați, pe bună dreptate, aș spune eu. Fără ei, n-ar exista concerte/festivaluri.
Dar hai să ne uităm puțin în urmă și să aflăm: câte evenimente (concerte, festivaluri) cu artiști străini sunt organizate anual în România? Există festivaluri care nu au în line-up niciun artist român. De fapt, cât de mult susțin organizatorii/promotorii de evenimente scena muzicală românească indiferent de genul muzical abordat? M-aș bucura să aflu.
Ca un făcut, după toate discuțiile și enervările de pe Facebook, Electric Castle a anunțat primele nume confirmate pentru ediția 2021: Twenty One Pilots, Gorrillaz și Deftones. Cam asta este solidaritatea în „industria” muzicală mioritică. Sincer, eu mă așteptam ca primele nume anunțate de organizatorii marilor festivaluri, să fie ale unor artiști români.
Ar fi fost o mișcare bună de imagine, ar fi arătat solidaritate. Dar nu a fost să fie. Desigur, comunicatul Electric Castle a trecut neobservat, nu i-a deranjat deloc pe artiștii români. Pentru ei, „buba” cea mare era că o parte putea primi niște bani de la guvern și… dacă ăia primesc, de ce să nu primim și noi?!
Am văzut la TV interviuri cu organizatorii Untold, Neversea, am aflat că există buget și pentru Cerbul de Aur… dar nu a spus nimeni nimic despre sprijinirea artiștilor români, despre invitarea lor în cadrul acestor evenimente mari.
În loc de concluzie
Realitatea este că în 30 de ani, singurul lucru pe care l-a reușit cu brio acest simulacru de industrie a fost îndepărtarea publicului de MUZICĂ și pierderea CUMPĂRĂTORILOR. Îi compătimesc sincer pe cei care nu vor simți niciodată fluturi în stomac atunci când desfac din țiplă un CD.
O industrie care nu dă doi bani pe propriul public, își merită soarta! De multe ori am impresia că artiștii fac unele evenimente pentru propriul orgoliu, pentru imagine. Vă amintiți de concertul Deliei de la Teatrul Național din 2016, cu bilete de 490 – 690 lei? A fost declarat sold-out. Prețul biletelor era mare pentru că includea un pachet întreg: înainte de concert aveau loc mici activități în foaierul teatrului, aveau oamenii acces la bar, iar după spectacol cei care aveau peste 18 ani erau așteptați în clubul Nuba unde totul era inclus.
Eu m-am bucurat să aflu că Delia are 1.000 de fani dispuși să plătească oricât pentru un bilet. E minunat, e visul oricărui artist! Ceea ce nu prea înțeleg eu, este de ce să nu le dai șansa să îți cumpere MUZICA?!
În țările civilizate, acolo unde chiar există industrie muzicală, artiștii fac ceva concret pentru nucleul dur al fanilor lor. Sunt re-editate albume, apar viniluri pentru colecționari (nici ei nu scot în tiraj mare, dar o fac pentru cei mai dedicați dintre fanii lor) și ăia chiar cumpără. În România, fanii dedicați nu primesc muzică, ci acces gratuit la bar înainte și după concert.
E trist că în România industria muzicală vinde orice altceva, mai puțin MUZICĂ.
Vom mai reveni la acest subiect, dar până atunci vă las mai jos scrisoarea deschisă de la care a pornit totul.
Scrisoarea artiștilor către guvern
Global Records este noul reprezentant exclusiv al repertoriului Warner Music în România.
- Ministerul Educației și CNA-ul nu pot dormi de grija horoscopului - iunie 26, 2025
- Psihologul Muzical (ediția 1184 – 21.06.2025): Baba Novak, Top Nonconformist „Songs with heart, corazon, cuore, coeur, herz, inimă în titlu” (partea a II-a) - iunie 26, 2025
- Mike Godoroja & Blue Spirit lansare album Viata-Iubire, Armonie, Zbor la Sala Radio 22 iunie 2025 - iunie 25, 2025
Buna! De multa vreme cetatenii acestei tari au fost invatati ca muzica sau concertele muzicale sunt pe gratis vezi festivaluri ale berii,ale comunelor,catunelor etc unde artistii au fost platiti dar efectul pervers a fost ca publicul s-a pierdut incet incet.Muzica e asociata cu carciuma sau barurile si vine complenentar spritzului.Poate ar trebui casele de productie sa le asigure un venit de subzistenta din profitul facut tot de pe urma lor.Personalul tehnic e angajat la firme care au statut de persoana juridica si primesc ajutor si ei odata cu ceilalti salariati sau nu.Asa e viata si asa va fi mereu in domeniul asta, unii se vor angaja,altii somaj etc.Oricum e pacat ca se alege praful de tot!
Exact asta am spus și eu. Au pierdut legătura cu publicul. Problema este că nu dau semne că vor să o refacă.