Un crâmpei din viața mea. Am nimerit pe FB la un anunț dat de Melanie Eros (Pușa) privind un transplant hepatic pentru un Robert Eros din Canada. Am realizat brusc că e vorba de verișorul meu. I-am scris doamnei și a confirmat. N-am corespondat, nu ne-am văzut de peste 15-20 de ani. Mi-am amintit că și fratele lui, Gyuri Eros a trecut printr-un transplant hepatic. Niciunul n-a fost băutor sau fumător. Gyuri, care trăiește în Israel are o viață de roman. Sper să-l scrie cât de curând.
Când eram mici eram apropiați, deși ei locuiau la Cluj, noi la Brașov, apoi la București. Cu Gyuri am avut întâlniri mai dese, pentru că el juca polo și am fost adversari de câteva ori. Apoi, ca adolescent, student venea la București și am ”golănit” nițel împreună pe la 18-19 ani mergând la ceaiuri, ba l-am dus și la Melody Bar. Pe atunci era ceva unic pentru viața de noapte a Capitalei. Aveam o pasiune comună (sportul) și un viciu comun: ne plăceau fetele!
Roby este un intelectual rasat, decent, cuminte, familist, cu mult simț al umorului, de o bunătate ieșită din comun. Am căutat cele câteva imagini pe care le aveam cu ei. Din păcate nu am nimic de la Cluj, unde am mers la ei și am locuit cu ei câteva săptămâni. Numai noi, băieții. Am furat pere cu ciorapul din curțile vecine, am făcut scrimă cu echipamentul din podul casei lor, am făcut de toate, firește fotbal și prostii. O iubeam enorm pe mătușa mea Blanca și-l admiram pe unchiul Eros Laszlo. Ambii părinți erau jurnaliști de limbă maghiară foarte cunoscuți în primul rând la Cluj. Unchiul Laszlo (Laci) a făcut sport de performanță, dar era și unul dintre cei mai valoroși filateliști din țară. M-a învățat ce merită și ce nu merită să păstrez în clasoare. O vreme, vreo 5-7 ani, m-am ținut de acest hobby, apoi am donat toată colecția.
Robby și Gyuri au fost la noi la Brașov de câteva ori. De acolo e prima fotografie. Eu eram cel mai mic. Cam 4 ani.
Apoi vizitele au continuat pe traseul Cluj-București. A doua imagine este luată pe scările clădirii în care locuiam (chirie la stat) din 1954 până în 1995. Era pe Ana Ipătescu nr 2 (Piața Romană). Clădire de patrimoniu. Cred că aveam 6-7 ani. Nu știu 100%, dar întreb.Îi vedeți pe cei doi verișori, sora mea și tații noștri. Cel de lângă mine (1,92) e unchiul Laci, cel cărunt este dr.Partoș Andrei. Și iată că, stimulat de o întâmplare neplăcută, am ajuns să povestesc despre repere biografice. Problemele hepatice sunt, se pare, genetice. Nici la mine nu funcționează ca lumea, dar la mine e explicabil, dacă socotim miile de nopți nedormite!
Ultima imagine este cu Robby (e mai mai mare ca mine cu un an, cred). Nu știu de ce ne-au dus părinții tocmai la acel monument, dar cred că așa era moda.
Ar fi minunat să găsească un donator cât mai repede și să se poată bucura de copii și nepoți. Și poate să ne și vedem cumva, undeva.
Cu siguranță vor mai fi povestiri autobiografice, dar nu știu când și cum. Am un set de întrebări primite de la prietenii fideli ai emisiunilor. Voi răspunde curând.
P.S. Din păcate povestea care ține de Robi s-a încheiat ieri (25 mai 2021). La Ottawa, unde era internat de peste o lună și unde s-a ales și cu un Covid, peste problemele existente. Era cel mai bun, mai cald și mai blând membru al familiei mele, nu tocmai numeroasă. Ne vom întâlni cumva, undeva…
- Șoșoacă și Becali îmi dereglează televizorul! – Video - mai 31, 2025
- ANCA GRATEROL, VEDETĂ ÎN GERMANIA! NOTE DUMINICALE 25.05. - mai 25, 2025
- SĂPTAMÂNA MEA PE FB. 5-11.05 - mai 13, 2025
Cand am ajuns prima data la Costinesti, cu parintii, aveam vreo 3 ani, trebuie sa fi fost prin 1974. La usa Radio Vacanta era un automat de sucuri. Bagai 1 leu si automatul servea, intr-un pahar de plastic de unica folosinta (ceva nemaivazut pe vremea acea in Romania) o citronada galbena, neacidulata care mie mi se parea extraordinara. O data l-am convins pe tatal meu sa-mi cumpere una si, pe drumul inapoi catre cearsaf (care trebuie sa fi fost pus in zona obeliscului (asta era reperul meu) tatal meu s-a oprit la o gramada mai mare de oameni ce urmareau niste salvamari care tocmai scosesera un inecat. Probabil se inecase din seara sau noaptea precedenta (acum era dimineata foarte devreme) pentru ca nimeni nu a incercat nici o resuscitare, il transportau de maini si de picioare care… undeva. Am prins si eu un glimpse, lumea zicea ca e vanat le culoare, mie nu mi s-a parut, arata normal, nu am fost impresionat, eram preocupat mai degraba de paharul meu cu suc. Dar, am mers inainte, nu am vazut ca tatal meu a ramas ceva mai mult, sa se uite la salvamari. Reperul cu obeliscul nu a functionat in intregime, nu stiu de ce nu aveam cearsaful acolo in acea dimineata, am inceput sa plang, cineva m-a luat de mana sa ma duca la Radio Vacanta sa dea un anunt „de copil pierdut”. Mi se parea in mintea mea de copil mare rusine sa fii anuntat ca te-ai pierdut la „radio”. Din fericire, in timp ce asteptam la usa la Radio Vacanta, a venit tatal meu (care refacuse drumul intre cearsaf si automatul de sucuri o data sau de doua ori gandindu-se ca trebuie sa fiu undeva pe traseu). Nu a mai fost necesar sa fiu anuntat pe radiu ca m-am pierdut. Saved by the bell ! Tare mi-as dori o fotografie in care sa apara si acel automat de sucuri de la usa Radio Vacanta.