Jon Lord – Sala Palatului (5.11.2009)

Cronică de Ştefana
 

Voi incepe cu sfarsitul: azi noapte, la ora 23.00, ieseam de la Sala Palatului, cu tamplele lipite de stele. Plina de-o bucurie extraordinara, dupa cateva ore de emotii traite la maxim.
Am avut nevoie sa treaca aceste ore- de-atunci pana acum- ca sa fiu in stare sa scriu mai mult.
Aseara Jon Lord a fost pe scena Salii Palatului impreuna cu „Bulgarian State Philharmonic Ruse„. Solisti au fost Katja Laska si Steve Balsamo.
Flash-back:
19.30 Sala Palatului. Nu multi oameni pe-afara, intram fara coada, e destul de lejer si inauntru. Oameni peste 40 ani majoritatea. Exact cum ma asteptam. Un loc unde se vindeau tot felul de cd-uiri, tricouri (nu doar Jon Lord ci si ale altora).
In sala, in timp ce ma duc spre locul meu, ochii imi raman lipiti de scena pe care o vad pregatita pentru orchestra. Caut din priviri Hammond-ul si-l gasesc rapid, undeva in lateral. Zambesc. Pe la ora 20.00 apare orchestra. Momentul coincide cu o ultima foiala prin sala, ultimele asezari… Ma simt ca inaintea unui concert simfonic: sunete de viori, contrabas, partituri care fosnesc…
20.15. Aplauzele navalesc pentru ca, din lateral, apare Jon Lord. Imbracat in negru, elegant, charismatic. Vine la microfon. Liniste. Ne saluta. Aplauze. Zambeste.
Povestea incepe…Povestitorul are sarm si are un zambet frumos..
Ne vorbeste despre ce isi propune sa ne ofere in seara asta. Ne prezinta conceptul spectacolului: doua parti cu pauza intre ele. Doua parti in care ne va purta prin trecut, prezent si se va „intoarce” in viitor. „A fost o gluma buna, nu-i asa?”. Publicul rade si aplauda.
Si incepe…orchestra- spre surprinderea celor care sperau sa izbucneasca orga celebra a lui Lord. Abia apoi, mai tarziu, incep sa fie insertii scurte de orga, de chitari, de tobe. Momente de dezorientare in public (pe care eu- recunosc- nu le-am inteles. Se stia in ce format vine, si ce va interpreta.) Ba chiar a existat un moment in care au inceput aplauzele desi piesa nu era terminata: prin urmare dirijorul a facut semn cu degetul ca nu, nu e gata, mai asteptati…
Doua ore si mai bine Lordul serii ne-a purtat prin creatia lui muzicala. Cate-o mica introducere inaintea fiecarei piese. In putinele dati cand a lipsit introducerea, J.Lord a venit cu descrierea la finalul pieselor respective. Niciuna n-a ramas fara poveste. Anul, albumul careia ii apartine, eventual momentul-starea lui cand a scris-o, ce l-a stranit/ inspirat sa o scrie. Super profesionist, cum altfel? S-a plimbat de la orga la pian; din fata scenei, in spatele scenei; din lumina puternica in umbra. Spectacolul a avut doua parti, asa cum ne-a anuntat. Ne-a plimbat, exact asa cum ne-a promis, prin albume solo, prin albume Deep Purple.
In mod cert in partea a doua a concertului iubitorii Deep Purple au avut bucuria sa simta ca „mai vin de-acasa”… Evident ca si in partea a doua orchestra a fost prezenta!
Am avut parte de „Concerto for Group and Orchestra” , de piese de pe albumul experimental „Windows„, de pe „Sarabande„- (chiar 2 piese). De pe „Pictured Within” Lord a ales „Wait a While” si am facut cunostinta cu vocea solistei Katja Laska. (super!) N-a fost uitat nici albumul „Beyond The Notes” – clasic, in toata puterea cuvantului. Aceeasi Katja Laska a facut sa rasune sala cu piesa „The Sun Will Shine Again„.
Publicul: daca la inceput parea dezorientat, pe traseu oamenii s-au incalzit, au fost in picioare, au strigat de bucurie, au aplaudat, au dat din cap, au batait din picoare pe piesele cunoscute.
Catre final ne multumeste pt ca-i ascultam si-i ducem mai departe muzica. Multumeste tuturor: dirijor, orchestra, muzicienii lui, vocali, luministi, organzatori si desigur, publicului- care-i foarte cald. Si publicul dovedeste ca-i foarte cald cu inca o runda de aplauze.
Lord iese din scena, publicul e-n picoare. Striga, aplauda… era clar ca toti asteptam Child in Time… Lord revine. Ne spune „va multumesc din nou, dar ma intorceam oricum, inca n-am terminat”. Ne spune ca ne va oferi o piesa care nu-i a lui, dar pe care si-ar fi dorit s-o fi compus el… o piesa a dragului lui prieten Blackmore.
Soldier of Fortune
Si-apoi „Nu pot pleca fara sa va ofer piesa care urmeaza”…
Si „Child in Time” incepe sa curga…
Cu ea am plecat in urechi. Evident ca o alegere mai buna- pt final- nici nu avea cum sa faca!
Consideratii extrem de subiective:
Eu sunt ascultatoare ocazionala de muzica clasica. Imi lipeste o reala educatie in aceasta zona, dar merg pe principiul dupa care aleg si restul muzicii: o las sa curga prin mine. Cea care misca ceva pe dinauntru este „declarata” de mine ca fiind muzica placuta mie. Sunetele care imi strang stomacul si imi fac piele de gaina: de ele am avut parte din plin aseara. Nu m-am dus cu asteptari sa aud Deep Purple, m-am dus la Jon Lord, deschisa la orice va fi fost sa ne ofere. Si a oferit din plin!!! Un regal de muzica, un minunat spectacol. Viori care mi-au facut piele de gaina, contrabas grav- care m-a pliat pe din doua, pian -care m-a emotionat foarte tare, dar si chitari care-au plans si tobe care m-au expediat pana-n tavan, Hammond-ul care mi-a adus valuri de amintiri si de trairi…
Pentru mine combinatia asta de rock si orchestra a fost fenomenala!
Ma uitam la Jon Lord si nu ma puteam opri din a ma gandi ”cu cata muzica adoarme omul asta in cap”- cate tb sa auzi ca sa fii in stare sa scrii asa ceva! Reverenta.
Mici nemultumiri:
Recunosc ca am avut o strangere de inima cand am auzit renumitul Child in Time cu vocea lui Steve Balsamo, care nu putea sa duca inaltele in inalt… L-a ajutat Katja Laska, dar desigur ca nu au fost asa cum mi-as fi dorit sa fie. Asta e!
Si am mai avut o strangere de inima cand am inteles ca o parte din rockerii veniti la concert n-au stiut nici sa guste, nici sa aprecize partea de orchestra. Unii chiar „artisti” cunoscuti. De-mi venea sa ma duc si sa-i spun „Taticule, n-o sa faci nici in 10 vieti ce-a facut omul asta!”. M-am abtinut.