Jurnal de călătorie: Sub zăpadă este esența (Suedia, Shinden Fudo Ryu și iarna care curăță)

februarie 18, 2026

1483

În Suedia, iarna nu e decor. E profesor. Zăpada acoperă tot ce e inutil și lasă la vedere doar liniile esențiale. Drumurile devin mai clare tocmai pentru că dispar detaliile. Sunetele se estompează. Mișcările se încetinesc. Respirația devine conștientă. Există locuri în care iarna nu este doar un anotimp, ci o stare de spirit. Aici, frigul nu te agresează, ci te așază. Zăpada nu ascunde, ci simplifică. Copacii par mai tăcuți, dar în tăcerea lor se simte o forță veche, neclintită.

În frigul nordic, nu te mai poți ascunde în gesturi largi sau în forță. Orice încrâncenare se vede. Orice rigiditate se simte. Gheața nu iartă pașii făcuți cu ezitare. Îți cere să cobori centrul, să îți asculți corpul, să nu te grăbești. Îți cere exact ce îți cere și Shinden Fudō Ryū: să fii natural. Să fii în corp.

Iarna aceasta nordică mi-a arătat imaginea clară a școlii Shinden Fudō Ryū din Ninjutsu. La prima vedere, pare austeră. Simplă. Fără artificii. Fără gesturi spectaculoase care să „dea bine în poze”. Doar mișcare naturală. Doar adaptare. Doar firesc. Dar, la fel ca iarna, în spatele acestei simplități se ascunde o disciplină profundă care te învață să nu te mai opui. În dojo, asta înseamnă să lași corpul să curgă fără încrâncenare. Să nu forțezi tehnica. Să nu lupți împotriva mișcării adversarului. Să nu te lupți nici cu tine.

În pădure, asta înseamnă să îți cobori centrul de greutate pe gheață, să accepți frânghia întinsă în canion, să vorbești frumos cu propriile picioare (care au tendința să se deplaseze în direcții opuse) și să continui să urci. Iarna nu te întreabă dacă ești pregătit. Te pune în fața propriei rigidități. Shinden Fudō Ryū face același lucru. În ambele, lecția e simplă și greu de acceptat: nu trebuie să fii perfect, nu trebuie să îți iasă tot, nu trebuie să controlezi fiecare pas. E suficient să încetezi să te mai opui.

Shinden Fudō Ryū nu te învață să impresionezi. Te învață să lași mișcarea să iasă din tine fără blocaj. Iarna face același lucru. Îți arată unde te încordezi inutil. Îți arată unde forțezi. Și apoi, dacă ai răbdare, iarna începe să curețe. Sub zăpadă se află esența. Sub stratul de control rămâne copilul interior care știe să curgă.

Am povestit pe larg despre seminarul de ninjutsu (puteți citi articolul aici – click).

Despre drumeția prin padure am scris deja pe Facebook, dar reiau textul mai jos.

Elsa joacă la pitici! I am the real deal!

Tocmai ce am încheiat o drumeție de aproximativ 2 ore (10 km) printr-o pădure suedeză.

Am pornit cu Sebi și cu Alex în această aventură pe la ora 11.30… Entuziasm cât cuprinde din partea mea pentru că nu am mai fost la pădure de mult timp. Pe drum, îl întreb pe Sebi, cu naivitatea care mă caracterizează deseori: „Auzi, dar nu ne cataram pe undeva… E așa drum prin pădure, lejer, nu?”. Sebi îmi spune că în mare parte, e drum lejer dar vom urca un canion și acolo ne vom ține de frânghie, dar nu e mult de urcat și e ușor. Gândul nu m-a neliniștit. Am mai urcat astfel de trasee în Bucegi (pe Jepi, pe Valea Cerbului, spre Malaiesti). Sigur, a fost de mult, în altă viață, dar ceva tot o fi rămas cu mine. Și pornim noi prin pădure. Copaci, aer rece și curat, zăpadă gheață… Ultima parte mi-a dat cu virgulă pentru că încălțămintea mea nu se înțelege bine cu gheața. Bine, îmi făcusem planul din mașină. O să merg la mijloc: Sebi în față că știe drumul, Alex în spate. Așa că oriunde aș cădea, ar fi pe moale. Desigur, nu le-am spus și lor de planul meu pentru că sunt antrenați și se puteau feri. M-am gândit că dacă îi iau prin surpindere am o șansă să cad pe moale. Chiar dacă e mică, dar există.

Partea bună: m-am descurcat. Am încercat să îmi corectez postura, să am centrul de greutate jos… M-au ajutat și ei pe porțiunile mai dificile dar una peste alta, am fost un partener de drum care nu a creat probleme. I-am întrebat la final și au confirmat.

Mi-am promis că dacă închei traseul întreagă nu mai cumpăr încălțăminte de la Decathlon (sunt total nemulțumită).

Și tot mergând noi așa… ajungem la canionul cu pricina (primele două poze din acest colaj). Canionul îmbrăcat în gheață groasă cu țurțuri imenși. Ma uit lung la canion, canionul se uită lung la mine… Acela a fost momentul în care am înțeles că „nu avem mult de urcat” și „e ușor” au sensuri diferite în suedeză.

Și… încep să urc… După câțiva pași deja mă gândeam unde să îl duc pe Sebi când va veni el în România. La 7 Scări e prea ușor… Nuuu, trebuie să fie ceva pe măsură!! Bine, bine dar până atunci trebuie să ajung cumva în vârful canionului. Și… până la urmă ce mi-o fi trebuit mie plimbare în natură?! Cam astea erau gândurile care se plimbau cu viteză amețitoare prin capul meu… Pe canionul acesta pot să spun că am urcat mai mult în mâini. Habar n-am ce au făcut picioarele. Nu-mi amintesc de ele pe această porțiune de traseu.

Când am ajuns în vârf mărturisesc că eram alt om… Mai bun, mai blând, mai calm, mai cald, dispăruseră și gândurile de a-l duce pe Sebi într-un loc cel puțin la fel de dificil ca ăsta. Sau poate eram doar obosită, cine știe?!

Am mai avut momente în care unul dintre picioare aluneca în spate și părea că urmează să fac spagatul. Am vorbit frumos cu picioarele mele: „aloo, hai și tu dragul meu picior stâng… mergem înainte nu înapoi”… Noroc că nu s-au gândit să o ia amândouă în spate în același timp!

Aș fi vrut să fac mai multe poze, dar fiind gheață și zăpadă, urcuș și coborâș, două picioare stângi în dotare, am preferat să fiu atentă la drum.

Acum, la finalul acestei aventuri, pot spune cu zâmbetul pe buze că fiecare pas din cei 14.500 făcuți astăzi, a meritat din plin! Le mulțumesc lui Sebi și lui Alex pentru această plimbare în natură. Probabil voi dormi în restul zilelor cât mai stau aici.

Am vizitat orașul și mi-am făcut prieteni noi

M-am bucurat mult de revederea cu prietenii din Suedia, m-am bucurat să îl cunosc pe Alex (practicant de kenjutsu și ninjutsu, care a venit din Germania pentru acest seminar). Am stabilit că ne vom revedea din nou pentru câteva zile doar pentru a ne antrena împreună. M-am bucurat de fiecare antrenament! Și ne-am antrenat în fiecare zi. 🙂 Am râs mult! Am învățat la fel de mult! 🙂 Aș putea să fac asta o viață întreagă fără probleme! 🙂 Christel și Carolina au câte un mic dojo acasă, Sebi are, de asemenea, un loc acasă unde se antrenează. Oameni dedicați care integrează antrenamentul în viața de zi cu zi.

Am colindat cu Christel și cu Sebi magazinele (ceea ce nu-mi stă în fire pentru că nu-mi place să merg la shopping) în speranța că voi găsi o geacă de primăvară. Am avut noroc! Mare noroc și puteți admira achiziția în fotografia alăturată. Mulțumesc, Christel că nu ai abandonat căutarea când eu începusem să cred că nu găsesc nimic!

Hector (câinele lui Christel) mi-a devenit tovarăș de joacă și prieten bun. Este un border collie în vârstă, deci înțelept și bun. Și pupăcios! 🙂

Singha (pisica Carolinei) s-a lipit de mine într-un mod straniu. Nu știu care sunt criteriile prin care pisicile aleg unii oameni, dar tocmai asta dă puritate momentului… La antrenament, a venit torcând lângă mine, apoi s-a așezat în brațele mele și a adormit acolo. Am simțit-o ca pe un fel de ghid. Și îi mulțumesc și aici pentru că mi-a fost alături.

Am avut timp să merg și la Muzeul Muncii și să bat puțin și străzile orașului, așa că aveți mai jos o galerie foto consistentă. Lume puțină pe stradă. Am văzut, în schimb, o grămadă de stăncuțe, fapt care m-a dus cu gândul la Nevermore (puiul de stăncuță pe care l-am îngrijit, l-am hrănit și l-am eliberat după două luni).

Am avut timp berechet pe care l-am petrecut cu mine. Și a fost agreabil. M-am întors din această călătorie mai centrată. Ceea ce e mai mult decât aș fi putut spera.

Am avut nevoie de această iarnă suedeză. Am avut nevoie de un loc și de un context în care să învăț să nu forțez mișcarea. Am avut nevoie de o pădure înghețată în care să învăț să nu forțez pasul. De un canion care să îmi arate că uneori urci mai mult în mâini decât în picioare, dar urci. Shinden Fudō Ryū nu îți cere să fii puternic. Îți cere să fii sincer, autentic (d-asta este școala mea preferată din Ninjutsu). Iarna nu îți cere să fii curajos. Îți cere să fii atent. Iar între sinceritate/autenticitate și atenție începe curgerea. Sub zăpadă, viața nu moare. Se așază. Sub frică, copilul interior nu dispare. Așteaptă. Și, din când în când, când nu te mai opui, iese la lumină. Pentru momentele acelea… merită toți cei 2.596 de kilometri și un metru. 🙂

Mulțumesc tuturor pentru experiența de neuitat din Suedia! Să ne revedem cu bine! 🙂 Poate într-o lună de primăvară-vară-toamnă. 🙂