EXCLUSIVITATI

ALL HAIL “THE PRINCE OF DARKNESS” – OZZY OSBOURNE LA ZONE ARENA (2.10.2010)

decembrie 21, 2012

230

Articol de Iulia Radu
De când am început promovarea acestui eveniment, mi-am umplut calculatorul cu pozele lui Gus G. Abia aşteptam să vină 2 octombrie pentru a-l vedea la lucru. Când am văzut ventilatoarele de pe scenă, m-am bucurat şi mai mult, m-am gândit imediat că îmi vor ieşi poze foarte bune (având experienţa de la Aerosmith unde ventilatoarele au fost de mare ajutor pentru a obţine fotografii spectaculoase cu pletele în vânt). Da, aveam planul perfect în minte! Dar şi de data aceasta, proverbul „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg” s-a dovedit a fi adevărat. La finalul concertului, am constatat cu stupoare că aveam doar 2 fotografii cu Gus, dintre care una era făcută din greşeală… So… what the hell has happened??? Am uitat să mă uit la Gus, deşi luni de zile asta aşteptam! De neînţeles. Aparent! Din momentul în care Ozzy Osbourne a păşit pe scenă şi a început să vorbească cu publicul, eu nu am mai făcut altceva decât să-l urmăresc cu privirea şi să fiu atentă la ceea ce spune. Chiar şi în timpul solo-urilor de chitară şi de baterie îmi lungeam gâtul pentru a vedea ce face Ozzy, care se retrăsese în partea stângă a scenei. Am făcut febră musculară stând pe vârfuri minute în şir, făcând echilibristică pe gardul de protecţie din Golden Circle, cu mâinile ridicate deasupra capului, în încercarea de a prinde cadre cât mai bune cu Prinţul Întunericului. N-am fost niciodată un mare fan Ozzy şi tocmai de aceea, cred, concertul de sâmbătă seară a avut un impact şi mai mare asupra mea. Mi-a oferit o altă perspectivă asupra conceptului de „frontman”. Întrebaţi-mă ce făceau ceilalţi pe scenă. Habar n-am. Deşi, de obicei, mă uit, observ, notez. Nu şi de data asta. Tot ce ştiu este că au sunat impecabil. Solo-ul de baterie a trecut prin mine şi mi-a zguduit la propriu şi la figurat toată fiinţa. La un moment dat simţeam că îmi va exploda capul, chiar aveam imaginea asta în minte, dar n-aş fi plecat de acolo pentru nimic în lume!
Şi eu care ziceam că e greu să văd ceva peste Steven Tyler…
Să ne înţelegem. Ozzy nu face tumbe pe scenă, nu e vreun Don Juan sau vreun bărbat chipeş, cu toate astea stăpâneşte publicul aşa cum nu i-am văzut făcând nici pe Steven Tyler, nici pe David Coverdale. Am ştiut că va fi un concert deosebit din momentul în care l-am auzit pe Ozzy spunând răspicat: „Let the madness begin” şi „You have the permission of Ozzy Osbourne to go crazy”. Ceva s-a întâmplat atunci, pentru că, stând pe gardul de protecţie, am început să privesc cu jind la cei din faţă care periodic erau împroşcaţi cu spumă de Ozzy. Da, vroiam să fiu acolo! Am împărtăşit dorinţa mea celor două colege din presă. „Hai măi Iulia, ne stricăm aparatele. Mai bine stăm aici”, mi-a spus una dintre ele. „Să ştii că e doar spumă, nu e saliva lui”, a zis cealaltă. Şi pentru câteva momente… n-am mai vrut în faţă! Dar cum era DOAR spumă, le-am luat de mână pe amândouă şi le-am târât spre scenă. Atât cât am putut înainta. La finalul concertului aveam spumă şi în urechi!
Au fost câteva piese pe care nu le ştiam şi, de obicei, chestia asta mă cam scoate din starea de concert. N-a fost cazul acum! Oamenii din jurul meu cunoşteau versurile şi cântau fără încetare, cot la cot cu Ozzy. Piesele Paranoid, Iron Man, Rat Salad, War Pigs, Fairies Wear Boots, m-au făcut să-mi doresc din tot sufletul să-l mai văd o dată pe Ozzy alături de colegii din Black Sabbath. Deşi mi-a plăcut mult şi abordarea mai „luminoasă” a chitaristului Gus G. Nu fac comparaţii, îmi exprim doar o dorinţă! Mi-a mers la suflet şi Road To Nowhere, dar momentul meu preferat a fost Crazy Train – din toată cariera solo a lui Ozzy, aceasta a fost şi va rămâne preferata mea!
Am primit „binecuvântarea” Prinţului Întunericului
Concertul a început la 19.50 şi s-a încheiat la 21.40. Aproape după fiecare piesă a spus „God bless you” (Dumnezeu să vă binecuvânteze) şi „Thank you man” (Mulţumesc oameni buni), lăsând să se înţeleagă că suntem cei mai buni. Şi-a scos în evidenţă colegii de trupă, repetând obsesiv „my band”, prezentându-i pe rând, rostindu-le numele de cel puţin două ori, îndemnându-ne să le arătăm respectul cuvenit, şi apoi părăsind scena pentru a-i lăsa să se desfăşoare în voie. În afară de furtunul cu spumă, au mai făcut parte din „arsenalul” lui şi câteva găleţi cu apă aruncate peste spectatori (cum altfel s-ar fi dus spuma?!). Dar să nu credeţi că doar noi ne-am bucurat de toate acestea. Absolut tot ce a ajuns pe noi, a ajuns şi în capul lui Ozzy. De altfel, puteţi vedea în fotografiile de mai sus. Dar, poate, cele mai emoţionante gesturi al serii, au fost să-l vedem îngenunchind în faţa noastră şi mai apoi înfăşurându-şi steagul României în jurul gâtului şi sărutându-l.
Public, minunat
Spectatorii au fost la înălţime! Pe lângă faptul că ştiau versurile tuturor pieselor şi cântau din toţi plămânii, au aplaudat, l-au ovaţionat, i-au scandat numele lui Ozzy după fiecare piesă. Zgomotele se intensificau de fiecare dată când Ozzy ducea mâna la ureche prefăcându-se că nu ne aude. Tocmai când credeai că mai tare de atât nu se poate, oamenii tropăiau şi strigau mai abitir! Am văzut spectatori din Serbia, Bulgaria care mi-au spus că nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi ratat acest concert. Am întâlnit oameni din toate colţurile României, de la Iaşi, Timişoara, Cluj, Craiova, Arad sau Constanţa. Toţi au venit cu inima deschisă pentru că Ozzy a însemnat ceva în timpul adolescenţei lor. În egală măsură, am cunoscut şi tineri de 15-25 de ani, fani împătimiţi ai rockerului. Unii şi-ar fi dorit să vină cu Zakk Wylde, alţii rămăseseră fideli perioadei cu Randy Rhoades, „după aceea nu prea mi-a mai plăcut, dar nu puteam să nu vin în seara asta”. Nu erau puţini nici cei care s-au declarat fani Black Sabbath şi care încă mai visează la o reuniune a celebrei trupe. „Am 19 ani. N-aveam cum să îi văd pe toţi 4 împreună. E visul meu! Sper să am noroc şi să îi mai prind şi eu într-un turneu”, zicea Marius Constantin (Braşov).
Mărturisesc însă, că mă aşteptam să fie mai mulţi spectatori. Eu chiar mă gândeam că Zone Arena va fi neîncăpătoare. Da, credeam, speram că vor fi măcar 20.000 de oameni. Şocul meu a fost şi mai mare în momentul în care am primit sms-uri de la cei care au câştigat invitaţii în timpul emisiunii, în care îmi spuneau că s-au răzgândit şi nu mai pot ajunge la concert. Eram deja în tramvai când primeam aceste veşti. De unde să iau pe alţii? În fine, am reuşit să le dau unor tineri care stăteau la coadă la bilete. Băieţii s-au bucurat mult de tot. „Îmi rămân şi mie bani de haleală şi de bere”, a spus unul după ce a luat invitaţia. La intrare, chiar în faţa casei de bilete era împânzit de bişniţari. Foarte insistenţi. Enervant de insistenţi! Pentru a nu ştiu câta oară mă întreb care o fi rolul jandarmilor, gardienilor care se ocupă de siguranţa spectatorilor la astfel de evenimente…
Din punctul meu de vedere, a fost cel mai grozav concert la care am fost în acest an. Rămân cu regretul că nu am mai văzut Heaven And Hell (pentru mine, ar fi putut fi anul perfect din punct de vedere muzical) şi cu speranţa că voi avea şansa să văd Black Sabbath în formula originală.

POSTFAŢĂ LA OZZY !

Articol de Andrei Partoș
Au scris foarte frumos Ştefana şi Iulia, imaginile sunt grăitoare.Cronicile din presă entuziaste. *Voi exprima doar câteva gânduri legate de acest concert, pe care l-am dorit încă de pe vremea primelor mele audiţii Black Sabbath (începuturile anilor 70). N-a existat vară la Costineşti în anii 80 fără „Paranoid” sau „Iron Man” cel puţin. Şefilor din acea vreme nu le plăcea piesa „Paranoid„, pentru că intuiau conotaţiile. La postul public de radio nu s-a difuzat. Aşa că am ales s-o dau chiar şi de 23 August, ca să-i păstrez semnificaţiile româneşti. Încărcătura emoţională pentru mine a fost puţin diferită de a celor de 15-40 de ani… Pe vremea când Ozzy, Tony Iommi, „Geezer” Butler şi Bill Ward, colegii din Birmingham, porneau la drum ca Black Sabbath, începeam şi eu activitatea la Casa Studenţilor. Repertoriul lui Ozzy pe cont propriu nu m-a cucerit decât parţial. Piesa cea mai dragă mie, „No More Tears„, era în programul iniţial, dar n-a mai fost cântată… Nu-i grav! Presupun că aţi înţeles că mi-am retrăit o parte din tinereţe pe parcursul concertului!
* Am zărit mulţi oameni din generaţia mea, dar şi plăcut de mulţi tineri. Au lipsit piţipoancele şi asta m-a liniştit. Există un public autentic de rock în România. Am zărit urme de piţipoance rock… Adică echipament adecvat, dar fără audiţii la bază, sau trăiri, pură imitaţie… Număr mic… Faptul că au venit oameni din întreaga ţară e o dovadă că în acest domeniu avem potenţial. Sigur că puteam fi mai mulţi. Măcar 15.000, dar e bine şi aşa. Despre cifrele aberante din presă nu mai zic nimic (ba 20, ba peste 30.000!!!).
* Mi-a plăcut faptul că am găsit un tricou cu Ozzy ţinând drapelul nostru în mână… Ce înseamnă oameni deştepţi la marketing… Dealtfel şi gestul lui de a aduce pe scenă un steag de-al nostru a avut un impact deosebit special. Am simţit asta privind în jur…
* Nu mă voi referi la cum cântă Ozzy la puţin peste 61 de ani.N-a fost niciodată un solist vocal de Top 10.Dar a fost şi este un frontman de excepţie, un „entertainer” adevărat. Contează cum se poartă, cum captează atenţia, cât de puternic este prin gesturi, atitudini. Nu se poate să nu-ţi fie simpatic. Textele lui, cu „f..k” la mijloc, mi se par fireşti, nu şochează, nu-s vulgare… în gura lui. Nici măcar gesturile asociate nu le poţi privi altfel decît cu amuzament. Mişcarea gen Michael Jackson (cea cu palpatul scrotului) a executat-o mult mai viguros, semn că el chiar a făcut copii… Tropăitul haios, sau mersul de bunic semi-împiedicat, au un farmec aparte… Îl vor imita mulţi, pe la petreceri…
* Concertul a fost rotund, dinamic, epuizant, cu sunet bun (cel puţin în Golden Circle). Unii au notat microfonii. Da, au fost vreo 3-4, total nesemnificative. Big deal! Trupa suna foarte bine, instrumentiştii au fost aleşi cu mare atenţie. Nici nu-i vedeai, pentru că aura lui Ozzy îi acoperea. Apoi ies la lumină când omul spune apăsat şi repetat: MY BAND! Câteva solistici rezolvă orgoliul şi expun talentul tinerilor din echipă.
* Colegii de la City FM au fost generoşi, au oferit invitaţii pentru concursuri, au făcut reduceri pentru elevi şi studenţi, au acreditat jurnalişti, n-au obligat pe nimeni să vină la o anumită oră! Deci se poate şi aşa! Mulţumiri, pe această cale, lui Marcel Platon, care a ţinut legătura cu noi toţi. Am şi o mică părere de rău privind ascultătorii noştri. 4 dintre ei au obţinut invitaţii după concursul de creaţie. Doi au renunţat în ultima clipă. Iulia a povestit faza, dar pentru mine concluzia e că nu e bine să faci cadouri, pentru că oamenii nu le mai apreciază. Erau alţii, care ar fi dorit să poată vedea concertul, dar nu aveau 1.500.000 lei!
* Trebuie să laud şi eu publicul nostru! Cunoştea textele şi de la piesele AC/DC difuzate în pauză. Presupun că şi Ozzy a fost surprins de primirea ce i s-a făcut. Nu cred că am văzut o primire mai caldă, mai entuziastă în ultimii ani pentru vreun artist/grup rock. Iar Ozzy nu ne-a dezamăgit.Unii au scris depre bis-uri… N-au fost, dar e încă o dovadă că un show inteligent construit poate da şi senzaţia că ai avut parte şi de bis. La plecare, unii au sperat, dar solicitarea, scandările n-au mai avut vlagă, iar tehnicienii erau deja pe scenă strângând cabluri, în timp ce Ozzy ieşea agale cu mâna pâlnie, la ureche! Poate, dacă cererea era mai energică , mai insitentă, revenea, deşi după un „Paranoid” special, nu ştiu ce ne mai putea da?! Acolo a început totul acum 40 de ani, acolo s-a oprit pe 2 octombrie 2010. Pentru mine a fost perfect aşa!
P.S. Îmi dau seama că n-am scris nimic negativ. E inadmisibil. Corectez acum.Nu-mi plac taţii prea înalţi, care-şi aduc fiii la concert şi-i ţin în cârcă! Nu mai vezi nimic, dacă eşti în spatele lor. Am avut parte de două astfel de cazuri. O lipsă de politeţe ,evident. Era moda cu fetele pe umăr, în primele rânduri, ca să apară în filmări…dar acum eram destul de departe de scenă… Nu toţi avem puterea de-a ţine pe cineva, sau de a fi ţinuţi pe umeri. Nu e grav, dar mă gândeam să bag şi ceva critic!
L-am rugat pe Marcel Platon să ne ofere lista exactă a pieselor din concert. Mulţimim!
1. Bark at the Moon
2. Let Me Hear You Scream
3. Mr. Crowley
4. I Don’t Know
5. Fairies Wear Boots (Black Sabbath cover)
6. Suicide Solution
7. Road to Nowhere
8. War Pigs (Black Sabbath cover)
9. Shot in the Dark
10. Rat Salad (Black Sabbath cover)
Solo de chitara si tobe
11. Iron Man (Black Sabbath cover)
12. Killer of Giants
13. I Don’t Want to Change the World
14. Crazy Train
15. Mama, I’m Coming Home
16. Paranoid (Black Sabbath cover)