ZIUA CHITARELOR – ediţia a III-a – TEATRUL BULANDRA – 18.09.2010

0
7

Articol de Iulia Radu
Încă nu am apucat să vă povestesc nimic despre acţiunea care a avut loc sâmbătă, 18 septembrie, la Teatrul Bulandra(Sala Izvor). Festivalul Ziua chitarelor a ajuns la ediţia a III-a. Eu participam pentru prima dată. M-a entuziasmat acest festival pentru că mă fascinează chitara, îmi place să-i privesc pe chitarişti cum îşi plimbă degetele pe corzile instrumentului, reţin gesturile şi le asociez cu sunetele. Aşa că vă daţi seama că n-am stat pe gânduri prea mult. Evenimentul a picat exact în ziua în care se împlineau 40 de ani de la moartea lui Jimi Hendrix.
Trebuie să recunosc, numele lui Jennifer Batten m-a atras când am văzut afişul prima dată. „Wow, chitarista lui Michael Jackson vine la Bucureşti să dea lecţii, pe asta trebuie să o văd”. Evident, îmi doream şi un interviu cu ea şi cu ceilalţi. Am luat legătura cu Corrado Sgandurra (chitarist italian şi producător al evenimentului) şi, spre bucuria mea, toate erau posibile. Îi mulţumesc şi pe această cale! Încă de când mi-am făcut documentarea pentru interviuri, am fost plăcut surprinsă de varietatea de stiluri a invitaţilor de peste hotare: jazz-ul rafinat al lui Andreas Oberg (Suedia), shred-ul nebun al lui Dave Martone (Canada), tappingul lui Jennifer Batten (SUA), blues-ul lui Michael Lee Firkins (SUA) şi groove-ul ucigător al lui Stuart Hamm (SUA). Menţionez că sâmbătă ar fi trebuit să urce pe scenă şi TJ Helmerich (SUA) dar unele probleme personale l-au împiedicat să ajungă în România, a promis însă, că va veni la ediţia a IV-a.
La 10.20 eram în faţa Teatrului Bulandra. Eu şi alte câteva sute de pasionaţi, viitori chitarişti şi chiar câţiva consacraţi.
„Este un eveniment tare. Vin atâţia chitarişti consacraţi… Chiar dacă s-ar urca pe scenă să spună 3 prostii tot merită să îi vezi”, îmi spune Nicu Patoi în timp ce aşteptam să se deschidă uşile pentru a putea intra. La 11.00 păşeam cu încredere în sală. Era aproape plină.
 
 
În acorduri de jazz înainte marş
Ziua chitarelor a început acustic. Andreas Oberg a dezvăluit câteva dintre secretele sale, a exemplificat, a cântat şi un cover al piesei The Winner Takes It All, a răspuns tuturor întrebărilor puse de spectatori.
„Are o tehnică deosebită. Eu intru des pe site-ul lui, dă lecţii on-line. Îmi place mult de tot, sunt îndrăgostit de chitara acustică şi mi-ar plăcea să merg spre jazz”, îmi spune Cornel (18 ani) în holul teatrului în timp ce-l aşteptam pe Andreas la un meet and greet de 15 minute.
Ar fi trebuit să vedeţi reacţia fetelor când a apărut Andreas! S-au strâns toate în jurul mesei, pentru autografe şi foto. „Eu am venit pentru că îmi place mult de tot de Dave Martone, pe Oberg nu-l ştiam dar acum că l-am văzut. Arată bine de tot şi e şi un chitarist bun. L-am prins în câteva cadre bune de tot, sunt atât de fericită”, spune Mirela, retrasă într-un colţ pentru a-şi verifica fotografiile.
Pe Andreas Oberg l-am cunoscut mai bine în culise unde am avut ocazia să stau de vorbă cu el câteva minute. De-a lungul timpului a colaborat cu unele dintre cele mai importante nume de jazz din întreaga lume: John Patitucci, Bireli Langrene, Larry Coryel, Martin Taylor, Stuart Hamm, John Pizzarelli. Nu s-a oprit doar la jazz, a avut colaborări şi cu Eros Ramazzotti, de exemplu. A înregistrat 5 albume solo, este un bun profesor şi a publicat şi 3 tratate de chitară jazz. „Provin dintr-o familie care iubeşte muzica. Deşi părinţii nu erau muzicieni, ascultau foarte multă muzică, bunicul meu era pasionat de muzică, a învăţat singur să cânte la vreo 10 instrumente, avea ureche muzicală. Am învăţat foarte mult de la ei. Am început de la muzica clasică, am trecut prin pop şi rock şi am ajuns la jazz şi fusion. Am adoptat foarte multe genuri muzicale, nu-mi place să fiu blocat într-un singur stil. Îmi place să fac mereu ceva diferit, îmi găsesc singur provocări în fiecare zi”, îmi spune el. În 2010, a lansat albumul Six String Evolution de care este foarte mândru, „cel mai bun din cariera mea”. Mi-a spus că l-a scris şi l-a înregistrat foarte repede, „în 2 zile şi jumătate a fost gata”.
Tehnica sau sentimentul? „Din punctul meu de vedere sunt complementare. Este important să ai tehnică, să studiezi, dar în acelaşi timp să transmiţi ceva când interpretezi. Asta nu se studiază, înseamnă că pui pasiune în ceea ce faci”.
L-am întrebat care crede că este cea mai mare invenţie pentru chitări. Răspunsul lui a fost genial: „Mie îmi place foarte mult cum sună chitara acustică aşa că… cea mai tare invenţie, din punctul meu de vedere, este chitara acustică”.
Tehnologia poate fi de ajutor, dar are şi numeroase părţi proaste: „Nu sunt împotriva computerelor, îmi plac. E foarte bine să lucrezi cu ele în studio pentru că dacă faci o greşeală o poţi repara. Dar atât… Majoritatea puştilor care ajung vedete sunt nişte produse de consum, comerciale. Producătorii găsesc un copil drăguţ, cu potenţial şi crează o vedetă din computer. Eu îi prefer pe cei care pot cânta. Sigur că îmi place şi muzica comercială, dar nimic nu se compară cu un artist care poate cânta live. Playback fac mulţi…
Cum îşi împarte timpul între atâtea activităţi? Destul de greu: „Îmi place foarte mult să compun, în afară de ceea ce puteţi asculta pe acest album, eu mai scriu şi muzică pentru reclame. Sunt şi profesor de chitară şi asta îmi ia foarte mult timp. În plus, îmi place să călătoresc, să cânt live… uneori nu-mi dau seama cum reuşesc să le combin pe toate. Nu-mi rămâne prea mult timp pentru a repeta. Oamenii cred că eu îmi petrec mult timp exersând la chitară, dar din păcate nu prea am timp…
Este convins că mai pot apărea lucruri noi, originale în muzică: „Sigur că pot apărea lucruri noi în muzică. Atâta timp cât le faci în stilul tău. Eu am cântat astăzi piesa ABBA, The Winner Takes It All. Aranjamentul este diferit, sentimentul pe care îl ai atunci când asculţi acest cover este altul. Este important să îţi pui amprenta pe un cover, să-ţi descoperi personalitatea, să-ţi perfectezi stilul”.
Jimi Hendrix nu l-a influenţat în mod direct, dar asta nu înseamnă că nu îl apreciază. „A făcut foarte multe pentru istoria muzicii. A fost primul „guitar-hero”. Apreciez ceea ce a făcut pentru muzică, deşi nu am fost niciodată fanul lui, merită să fie celebrat şi iubit. Dar mie îmi plac chitariştii care pot improviza mereu, care ştiu „vocabularul” jazzului. Sigur că Malmsteen este un mare chitarist, Jeff Beck la fel, dar eu îl prefer pe George Benson. Îmi place să ascult alţi chitarişti, dar în egală măsură ascult şi alte instrumente (saxofon, trompetă, pian) şi încerc să fur idei şi de la aceşti instrumentişti”.
L-am lăsat pe Andreas să-şi strângă lucrurile şi să meargă la odihnă şi am alergat în sală unde îşi începuse lecţia Dave Martone. Ei bine, Dave este imaginea perfectă a chitaristului rock: dezinhibat, pus pe glume, imprevizibil, energic, fără fiţe, prietenos. Este un mare fan al lui Jimi Hendrix. Pe scenă a povestit că a mers la mormântul marelui chitarist, a aşezat o coală de hârtie pe piatra funerară, a colorat-o cu creta astfel încât să se imprime scrisul de pe piatra funerară şi odată ajuns acasă a înrămat hârtia şi a pus-o la loc de cinste în studioul lui de acasă. „Cam morbid, nu-i aşa?”, ne-a întreba el cu umor. Ne-a povestit şi despre un eveniment mai puţin plăcut, dar care până la urmă s-a încheiat cu bine. „Mi-a fost spartă casă şi mi-au fost furate toate chitările. Aveam una la care ţineam extrem de mult şi am fost devastat. Câteva zile am zăcut în pat plângând după ea… La un moment dat, m-am dat jos din pat, am mers la piatra funerară a lui Hendrix care era agăţată în studioul meu de acasă şi i-am zis cu patimă: „Cum ai putut Jimi să permiţi să se întâmple aşa ceva? Te-am lăsat aici să ai grijă de lucrurile mele şi tu ai permis aşa ceva!!”. Apoi m-am dus şi m-am culcat. Vă vine să credeţi sau nu, dar eu vă jur că aşa s-a întâmplat, a doua zi m-a sunat un prieten şi mi-a zis că mi-a găsit chitara la care ţineam atât de mult! A văzut-o în braţele unui tip care încercase în zadar să o mascheze, să nu mai fie recunoscută. Nu i-a reuşit. Aşa că mi-am primit chitara înapoi. Eram în culmea fericirii”. Aşadar, legătura lui Hendrix este puternică.
La meet & greet a semnat cu plăcere fotografii, albume, a răspuns altor întrebări despre tehnica lui, a făcut o grămadă de fotografii.
Eu prinsesem curaj după discuţia cu Andreas aşa că abia aşteptam să fiu faţă în faţă cu Dave. Contrar aşteptărilor Dave a fost cel care a pus prima întrebare (ştia de la Corrado că eu colaborez la emisiunea lui Andrei Partoş): „La voi în România se difuzează rock?” Îi spun că da. „Cum se numeşte emisiunea?” Psihologul muzical. „Interesant!!! Deci… mă vei psiho-analiza? Foarte interesant! Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată. Psihologul muzical… Abia aştept să discutăm”.
Pentru început mi-a povestit puţin despre începuturile carierei sale: „Tatăl meu a fost primul meu „guitar-hero”. El şi-a dorit să devin celebru, aşa că m-a „torturat” de mic. Eu nu vroiam să exersez, pur şi simplu uram acest lucru. Aşa că mă mituia cu bani. 10 cenţi pe oră primeam – o nimic toată. Dar apoi ceva ciudat s-a întâmplat: a început să-mi placă. Am început cu o chitară clasică. Primul cântec pe care l-am învăţat a fost Spanish Romance. Atunci când predau oamenilor chitară tot cu această piesă încep. Îi „torturez” şi eu pe ei”.
Mi-a mărturisit că oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul carierei, l-au marcat, l-au schimbat şi l-au format ca muzician. Între noi fie vorba, Dave a cântat, printre alţii, cu Steve Morse, Jennifer Batten, Paul Gilbert, Yngwie Malmsteen, Marty Friedman, Greg Howe, Joe Satriani, Mark Portnoy, Greg Bissione. „Oamenii cu care am lucrat şi pe care i-am întâlnit de-a lungul carierei m-au influenţat mereu. Imaginează-ţi că eşti la începutul carierei şi că îţi cunoşti idolii. Şi aceştia te tratează ca de la egal la egal, chestia asta te face să te simţi minunat. Aceştia sunt oameni minunaţi. Primul a fost Joe Satriani
Apoi sunt alţi oameni care se poartă ca nişte dobitoci. Mi s-a întâmplat să vorbesc cu astfel de persoane şi să fiu tratat cu indiferenţă, dar după câţiva ani, după ce am devenit cunoscut, dobitocul începe să se poarte frumos cu mine”.
În timp ce îmi expunea cu umor teoria de mai sus, Jennifer Batten a intrat în încăpere pentru a-şi lua câte ceva de mâncare. Auzindu-l pe Dave povestind cu atâta patimă despre artiştii care au nasul pe sus, chitarista a izbucnit în râs, susţinându-l pe interlocutorul meu printr-un „Go Dave” hotărât.
Am vorbit puţin şi despre noul lui album Clean: „Muzica mea include multe genuri. M-am tot schimbat de-a lungul carierei, am experimentat lucruri noi mereu. Acum mă concentrez pe muzică în forţă cu melodie. Încă încerc să-mi dau seama dacă mai putem inventa ceva absolut nou în muzică. Chiar m-am gândit mult la acest lucru. Trebuie să mai fie ceva nou care aşteaptă să fie descoperit, nu se poate să se fi scris tot în anii 1960-1990. Sper să-mi dau seama cât de curând.
Am scris foarte repede piesele de pe albumul Clean. Albumul anterior mi-a luat mult mai mult timp pentru a-l scrie. Acesta mi-a venit mult mai uşor. Titlul a fost inspirat de faptul că am renunţat la băutură, la tutun, m-am despărţit de iubita mea (o relaţie care nu mergea în nicio direcţie), mi-am schimbat şi direcţia în muzică, am încercat să devin mai pur şi mai concentrat în tot ceea ce am făcut. Aşa că l-am scris mult mai uşor, cred că este cel mai bun album pe care l-am făcut în cariera mea”.
L-am întrebat şi pe el care consideră că este cea mai mare invenţie pentru chitară: „Femeia. (spune el ferm şi cu umor). Păi, cred că electricitatea a fost cea mai mare invenţie care a ajutat chitara”.
Sentimentul sau tehnica? „Sentimentul. Poţi supravieţui doar cu una, dar pentru a fi cu adevărat bun trebuie să existe o combinaţie între cele două”.
Tehnologia îi place… până la punct: „Sunt prieten bun cu tehnologia. Am acasă un studio de înregistrări digital. Acolo îmi înregistrez piesele. Un singur lucru nu e în regulă când vine vorba despre tehnologie: înainte muzicienii obişnuiau să repete, astăzi nu mai este nevoie pentru că tehnica îţi permite să corectezi greşelile. Asta nu-mi place la tehnologie.
Îmi place să particip la jamuri. Acasă organizam astfel de concerte şi era minunat. Este spectaculos pentru că te obligă să-ţi foloseşti urechea. Ceea ce nu se mai întâmplă prea des din cauza tehnologiei. Iată un alt aspect care mă deranjează. Se pierde interacţiunea dintre muzicieni, întreg procesul devine parcă mai rece”.
Cum priveşte industria muzicală actuală? „Oricum muzica a devenit o modă de când a apărut MTV-ul. Ceea ce e ok pentru cele două merg mână în mână. De exemplu te gândeşti la Slash şi îţi vine în minte pălăria… Moda dă personalitate unui muzician, devii spectaculos. Justin Bieber ştiu care are câteva milioane de vizualizări pe youtube. Are 16 ani… Nu ştiu dacă e talentat sau nu, dacă va rămâne sau nu în memoria oamenilor, dar e pe val. Îl felicit. Oamenilor se pare că le place să vadă tineri de succes, le place să vadă puşti de 12-16 ani cântând de mama focului pe o scenă. Oamenii nu mai vor să vadă un grăsan de 60 de ani cântând… Nu ştiu de ce vor să vadă tinereţe pe scenă… Eu eram foarte tânăr când am apărut prima dată la tv. Aveam 9 ani. M-a speriat foarte rău acel moment”.
Un gând pentru Jimi Hendrix: „A fost un inovator şi puţin îi păsa de faimă, nu îl interesa ce credeau oamenii. A făcut ce a vrut, cum a vrut, când a vrut şi oamenii l-au urmat”.
 
 
 
Din nefericire am ratat aproape complet lecţia bluesman-ului Michael Lee Firkins. El a fost singurul care nu a avut la vânzare albume. Am regretat acest lucru pentru că îmi place mult cum şi ce cântă şi chiar mi-aş fi dorit un CD. N-a fost să fie. Poate data viitoare. Michael este cunoscut atât pentru capacitatea sa de a cânta blesgrass, country, jazz, totul însoţit de un sunet rock distorsionat, cât şi pentru tehnica sa de hybrid picking. Are 6 albume solo şi a înregistrat şi un video didactic în care îşi explică metoda. De asemenea, a fost nominalizat la categoria Revelaţia anului de către revista Guitar Player, iar Yamaha a produs o chitară gravată cu numele său. Chitara pe care a adus-o cu el în România îţi lua pur şi simplu ochii. Era acoperită de abţibilduri cu personaje din desene animate, cu steluţe şi fel de fel de simboluri. În timp ce ne îndreptam spre cabinele dinc culise, mi-a mărturisit cu emoţie în glas: „E opera fetiţei mele”.
Despre începuturile carierei sale şi genurile care l-au influenţat, a spus: „Am fost influenţat mult de rock-ul anilor 1970: Kiss, AC/DC… Acum cânt blues-rock şi sper să vă placă. Cel mai recent album al meu a văzut lumina zilei foarte repede. Niciodată nu am scris atât de uşor nişte piese”.
Cea mai mare invenţie pentru chitară? „Tot ceea ce a făcut Leo Fender: chitara electrică şi amplificatoarele”.
Despre tehnologie şi integrarea acesteia în muzică, nu are prea multe cuvinte frumoase de spus: „Nu mă încântă deloc. Este îngrozitor, asta a distrus muzica. Eu pot dovedi asta! (râde). Nu mai există sentiment, practic muzica dispare. Sigur că poţi trăi ca artist şi fără să pui suflet în ceea ce faci. Dar atunci înseamnă că faci muzică de consum: o piesă pe care o asculţi o singură dată şi îţi ajunge. Nu mai simţi nevoia ca ascultător să revii la piesa respectivă. Personal prefer artiştii care sunt tehnici dar care şi transmit ceva, pe care vrei să îi asculţi din nou”.
Cum stăm la capitolul originalitate în muzică? „Cred că mai pot apărea lucruri noi în muzică. Cred că problema de astăzi este de fapt calitatea muzicii. Asta ne lipseşte. Dacă ar veni astăzi cineva cu un lucru de calitate, cred că am putea spune că este o noutate”.
Cel mai bun lucru care s-a întâmplat pentru industria muzicală? „La început… a fost MTV-ul. Dar după un timp muzica a trecut pe planul secund. Astăzi în America nici măcar nu mai vezi videoclipuri pe MTV, sunt difuzate un soi de reality-show-uri. În prezent, cred că cel mai bun lucru pentru muzică a fost apariţia site-ului youtube. Probabil vi se va părea ciudat că spun asta. Dar această platformă permite muzicienilor să ajungă la public în mod direct, fără ajutorul unui producător, de exemplu. Postezi pe youtube o piesă şi ea este disponibilă oamenilor din orice colţ de lume. Acum există o legătură directă între artist şi public”.
Rockul feminin
Pe chitara lui Jennifer Batten se află mai multe autografe, printre care şi cel al lui Jimmy Page. L-a întâlnit în timp ce se afla în turneu cu Jeff Beck.
I-am mulţumit lui Michael pentru amabilitate şi m-am grăbit în sală. Pe scenă era deja Jennifer Batten.
După cum v-am spus, o văzusem în culise în timp ce făceam interviul cu Dave Martone. L-a prima vedere mi s-a părut reţinută şi oarecum rece. La meet & greet a fost asaltată de fani, aproape toţi au vrut să o pupe (şi chiar au făcut-o), spre surprinderea mare a chitaristei. Cred că la americani nu este prea popular acest obicei, poate de aici şi atitudinea un pic crispată a lui Jennifer. În culise se făcuse coadă la interviuri. Toată lumea vroia să ştie despre colaborarea cu Michael Jackson şi cred că la un moment dat subiectul devenise agasant. Aşa că eu am renunţat la această întrebare.
 
Jennifer Batten este de-a dreptul fascinată de tot ceea ce înseamnă tehnologie. Îi place să facă video-uri, „când mă aşez în faţa laptop-ului, mă mai ridic de acolo doar când am nevoie la baie”. A folosit din plin computerul când a scris piesele pentru cel mai recent album al ei: „Whatever a fost scris în perioada în care am fost în turneu cu Jeff Beck. El avea nevoie de piese şi eu scriam în continuu. Ce nu a ajuns pe albumul lui a intrat pe al meu. Este primul album pe care folosesc computerul. Aşa că am folosit tot felul de efecte digitale. Mi se pare fascinant să lucrez cu computerul. Cred că puştii din ziua de azi sunt foarte norocoşi că au Internetul şi computerul la îndemână. Pe vremea mea era mult mai greu. Şi sunt sigură că vom avea lucruri noi, originale în muzică. Oportunităţile sunt extrem de variate. Oamenii pot asculta muzică din orice colţ sal lumii cu ajutorul Internetului. Aşa că influenţele sunt infinite. Poţi cânta cu un artist chiar dacă te despart mii de kilometri. Frumuseţea acestui lucru este că poţi controla volumul. N-am făcut încă acest lucru, dar sunt sigură că nu este departe. Îmi place tot ce ţine de tehnologie. Mă fascinează. Sigur că nu e la fel, nu e aceiaşi emoţie pe care o simţi când eşti faţă în faţă cu alt artist şi participi la un jam. Dar… acesta e viitorul.
Mă simt foarte bine atunci când compun piese, este incitant să văd cum lucrurile se pun cap la cap şi capătă o formă. Sigur că şi atunci când interpretez live este minunat. Este o emoţie diferită. Dar nimic nu se compară cu momentele în care compun. Şi apropo de prestaţiile live depinde de mulţi factori. Mă simt mai confortabil când am în faţă 200-500 de oameni. Când am cântat cu Michael Jackson în faţa a zeci de mii de spectatori mi se părea ireal”.
Mi-a povestit şi despre începuturile carierei sale: „Am început să cânt la chitară când aveam 8 ani. Atunci The Beatles, The Monkees erau populari şi mie îmi plăceau foarte mult. Apoi m-am îndrăgostit de blues: B.B. King. Apoi l-am descoperit pe Jeff Beck, aveam 14-15 ani. El a fost mereu numărul 1 pentru mine.
Am fost foarte norocoasă pentru că ai mei mi-au cumpărat o chitară electrică, nu una acustică. Deci am învăţat să cânt direct pe o chitară electrică. Am luat lecţii de chitară, iar mai târziu am fost la şcoala de muzică. Acolo a fost dificil. Eram singura fată într-o grupă de 60 de băieţi. Până atunci chiar nu mă gândisem că nu mai sunt şi alte fete care cântă la chitară electrică. Dar să ştii că nu a fost foarte dificil pentru mine, am cântat în multe trupe cât timp am fost în şcoală, n-am fost dată deoparte.
Din noul val, Orianthi îmi place foarte mult. Este foarte bună! Primesc multe scrisori de la tineri, tinere care îmi spun că s-au apucat de chitară datorită mie. Aşa aflu în ce măsură influentez oamenii”.
Sentimentul sau tehnica? „Pentru mine este foarte important să pui suflet atunci cânt interpretezi live, să transmiţi o emoţie celor din faţa ta. Desigur, sunt foarte mulţi artişti care supravieţuiesc doar cu tehnica impresionantă, sau sunt alţii care deşi nu sunt foarte tehnici te emoţionează prin modul în care cântă. Dar dacă trec rampa… e tot ce contează. Nu-i aşa?
Cea mai mare invenţie pentru chitări? „Electricitatea! Les Paul a revoluţionat acest instrument”.
Provocările carierei sale? „Astăzi, pentru mine este o provocare să ajung cu muzica mea la cât mai mulţi oameni”.
La final, am primit aprecieri. I-a plăcut interviul şi vreau să vă spun că asta m-a făcut să mă simt extrem de bine. La începutul discuţiei părea plictisită, rece, ca şi când abia aştepta să se termine. Dar la final starea i s-a schimbat radical. Zâmbea mult mai mult şi era mai relaxată.
Vocea gravă a basului
Cel care a încheiat seria lecţiilor a fost basistul american Stuart Hamm. Din 1988 până astăzi a înregistrat 5 albume ca solist şi în curând va ieşi pe piaţă cel de-al 6-lea. Activ din punct de vedere didactic, Hamm a publicat 3 tratate unde îşi explică metoda inovativă de slap şi tapping. A fost votat de 2 ori de reviste de profil ca fiind cel mai bun basist rock din lume şi de 3 ori ca cel mai bun basist jazz din lume. Este fondatorul lui bx 3, proiectul care îi include şi pe Billy Sheehan şiJeff Berlin. De asemenea, Stu este şi un interlocutor extraordinar.
A vorbit cu plăcere despre începuturile carierei sale: „Provin dintr-o familie de muzicieni. Tatăl meu a fost muzicolog, iar mama mea a fost solistă. Fratele meu mai mare cânta la chitară, aşa că am trăit într-un mediu muzical. Am ascultat de toate în copilărie: de la muzică clasică la pop şi rock. Am început prin a cânta la pian, iar când aveam vreo 12 ani am văzut un tip cântând la bas şi mi s-a părut cel mai tare lucru din lume. Cred că aveam aproape 16 ani când mi-am dat seama cât de mult îmi place acest instrument şi am început să îl studiez cu mult mai multă atenţie. 
Îmi place foarte mult să cânt. Asta mă motivează. Încă mai simt că învăţ lucruri noi şi că devin mai bun. Sunt foarte multe provocări pentru mine pe care nu le ocolesc. Sunt fericit că merg prin lume şi descopăr lucruri noi”.
Tehnologia este cu dus-întors: „Într-adevăr îţi uşurează munca dar… cred că oamenii tind să uite de calitatea muzicii. Mă uit la fiica mea care are un ipod şi ascultă The Beatles… dar prin căştile acelea nu aud ca lumea tobele sau basul, de exemplu. Asta cred că este mare pierdere: calitatea. Pe de altă parte trebuie să te adaptezi pentru că industria muzicală se schimbă de la o lună la alta. Îmi place munca de studio. Dar încerc să surprind acolo atmosfera de live. Mulţi corectează greşelile în studio, dar eu cred că acestea fac parte din magia muzicii. Eu nu sunt obsedat de faptul că mai fac şi greşeli, pur şi simplu mă bucur de moment”.
Tehnica sau sentimentul? „Păi, cred că poţi supravieţui şi cu una dintre ele, nu trebuie să le ai pe amândouă. Aşa se întâmplă în cazul celor mai mulţi. Sunt mulţi muzicieni mari care nu au studiat muzica, nu ştiu să citească o partitură, dar asta nu i-a împiedicat să ajungă acolo unde sunt acum. Dar eu cred că dacă iei în serios această artă, faci cursuri de specialitate. Te ajută enorm în devenirea ta artistică. Problema cu toată tehnologia asta este că orice poate lua câteva sunete, le mixează şi are impresia că a creat muzică. Dar nu îşi pun problema să mai şi studieze un pic, să afle despre teorie, armonii… Sigur că pot suna precum Steve Vai sau Joe Satriani, dar nu vor avea niciodată cunoştiinţele acestor muzicieni. Sunt prea multe scurtături şi asta nu e în regulă. Dacă eşti pasionat de muzică petreci timp studiind. Drumul cel mai scurt nu e întotdeauna cel mai sigur. Până la urmă te fentezi chiar pe tine”.
După ultimul interviu m-am uitat la ceas şi am rămas şocată. Habar n-aveam când au trecut 12 ore. Tot ce vă pot spune este că a fost o experienţă de neuitat. Am văzut atâtea stiluri diferite de a cânta la chitară, atâtea personalităţi diferite, oameni dispuşi să împartă cunoştiinţele, experienţa acumulată în timp cu alţii, tineri entuziasmaţi de ceea ce vedeau pe scenă, curioşi, fascinaţi de sunete şi de tehnică. Mulţi se grăbeau spre casă studiind booklet-ul primit la intrare, în care se află şi partituri ale unor piese din repertoriul artiştilor invitaţi.
Oboseala m-a înfrânt aşa că n-am mai prins finalul. Dar abia aştept Ziua Chitarelor 4. Sper să ne întâlnim acolo chiar dacă cântaţi sau nu la chitară. Merită!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here