ALTE RETETE CULINARE CU SFARSIT TRAGIC…

0
5

cooking disasterArticol de Dara Codescu
Din ciclul: poate n-ati mai râs de mult!
In urma cu cativa ani, eu si Simona am ajuns la concluzia ca trebuie sa ne facem singure cozonacii. Era inainte de Pasti. Am consultat tot felul de retete, i-am telefonat mamei si, abia atunci, am inteles ca suntem depasite de situatie. Era mult prea complicat pentru noi. Simona zice: „Eu ma las pagubasa! Tu n-ai vazut cat framanta mamaie la cozonaci? Noooo, nu-i de noi!”. Eu o ascult, tac o vreme, apoi izbucnesc: „Ia stai, draga! Ce ne intereseaza pe noi parerile specialistilor! Adica, de ce trebuie sa framantam ca apucatele?”. Ea: „Da’, cum?”. Eu: „Cu mixerul, piți! De ce avem noi mixer? Sa facem cozonaci”. Ea: „Pai…nu inteleg! Cum framanta el?”. Eu: „Punem aluatul in vas, punem vasul pe platforma, bagam mixerul in priza si platforma se invarteste singura. Pana ameteste el, aluatul, noi bem cafea si stam de vorba linistite. Pfuai, cum se complica lumea, cand lucrurile sunt atat de simple!”.
 
Zis si facut! Am amestecat toate ingredientele si ne-am descotorosit de obligatia framantatului, lasand totul in grija mixerului si necontenind sa ne felicitam pentru inteligenta noastra sclipitoare, deplangandu-le pe toantele de gospodine, care se tin de retete vechi, de cand lumea si pamantul. Cand am considerat noi ca aluatul s-a invartit suficient, l-am scos, l-am invelit cu grija materna si l-am lasat sa creasca. Si a crescut, oameni buni! „Simona, suntem cele mai tari! Sa vezi ce-o sa mai radem de mama, cand o sa-i aratam noi mandrete de cozonaci, facuti comod, stand in fotoliu!”.
 
E, a venit momentul sa-i aranjam cu tot ce le trebuie si sa-i bagam la cuptor. Un maldar de nuci, rahat, stafide, curmale, smochine, toate stivuite intr-un castron, isi astepta intrarea in misiune. Dau sa insfac o parte din aluat, sa-l intind pe planseta si sa-l fac fericit cu o umplutura de zile mari. Numai ca, in momentul in care am bagat mana in el, ppffâsssss! S-a flescait ca o smantana. Simona: „Vaaaai, uite cum s-a lasaaaaat! Ce facem cu el, mama?”. Pauza de vorbit. Scurta. Si: „Il punem asa”. „Da?”. „Da”. L-am turnat in tavi, dupa care am indesat in el pumni de nuci, alea-alea. Si i-am aruncat, cu naduf in cuptor.
 
S-au copt. Cand am scos unul din tava si am incercat sa tai o felie, cutitul a avut o impotrivire feroce, s-a incapatanat si n-a vrut sa intre in cozonac (cum sa-i zic altfel?), nici amenintat cu moartea. Am trecut la planul B: rupere cu mana si cu furie. Ziceai ca ai bagat buldozerul intr-un zid si acum se vedeau caramizile, cimentul, plus ceva mobila de prin casa. „Sa gustam!”, zic. Cranțocrin….aaaaa! Incearca si Simona. Cu degetelele ei delicatele, prinde o aschie din ceea ce ar fi trebuit sa fie un puf, gusta cu multa prudenta, incearca sa mestece, dar nu sa si inghita. Si zice: „Mai, mama, hai sa mergem la cofetarie, luam niste cozonaci si nu spunem la nimeni ce facuram azi!”.
Dragii mei prieteni, pana azi, n-am spus nimanui! Sa ramana intre noi, rog seriozitate si discretie, da? Si, daca v-a placut, maine va povestesc cum am facut noi fursecuri. Adica…fursec…ma rog, ceva de genu’!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here